Cine suntem?

 

După mai mult de 15 ani de practică şi 10 ani în care a coordonat dezvoltarea unei organizaţii de arte marţiale la nivel naţional, co-fondatorul Yoshinkan Aikido în România, Radu Niţă (n. 1981), mâna dreaptă a lui Sensei George Ilie (Preşedintele Federaţiei Române de Aikido Yoshinkan), înfiinţează în 2015, împreună cu Mihai Zop, Alina Niţă, Dragoş Andrei și Tony Rotar o nouă şcoală de arte marţiale denumită Academia Aiki Seishin Ryu (ASR) – sau Școala Spiritului Armoniei (Aiki).

Membrii fondatori ai Academiei provin din cinci şcoli de prestigiu de arte marţiale:

Aikido Yoshinkan – Sensei George Ilie – Yoshinkan Aikido București, Federaţia Română de Aikido Yoshinkan (FRAY)
Karate Ashihara – Sensei George Iacoboaia – Ashihara Karate Piatra Neamţ, Federaţia Română de Arte Marţiale (FRAM)
Judo – Sensei Nicolae Purțuc și Sensei Vasile Blendică, antrenori Dinamo Brașov, Federația Română de Judo (FRJ)
Karate Shotokan – Sensei Marius Leştaru – Federaţia Română de Arte Marţiale (FRAM)
Kalido (autoapărare urbană) – Sensei Florin Marinescu – Kalido Romania

ASR are misiunea de a aduce artele marţiale la un nou nivel de înţelegere şi acceptare în rândul populaţiei, subliniind importanţa lor în primul rând ca metode şi unelte de educaţie, de auto-cunoaştere, de şlefuire a caracterului, de păstrare a echilibrului intern şi a sănătăţii fizice şi mentale (atât pentru copii, cât şi pentru adulţi). Autoapărarea rămâne un element extrem de important în cadrul şcolii, făcându-se eforturi majore pentru menţinerea veridicităţii tehnicilor şi a „contactului cu realitatea”.

Fondată şi dezvoltată de o echipă dinamică, de oameni tineri – majoritatea între 30 şi 35 de ani – practicanţi cu experiență deosebită în artele marţiale, organizaţia are ca scop dezvoltarea şi desăvârşirea oamenilor, creșterea stării de sănătate fizică şi morală a lor prin practicarea artelor marțiale şi însuşirea principiilor şi filozofiei acestora. Printre elementele esenţiale pe care le urmărim se află:
– mărirea stării de conștiență a oamenilor, 
– combaterea violenţei,
– promovarea şi înţelegerea armoniei şi toleranţei, precum şi
– cultivarea unei atitudini echilibrate, ZEN, bazate pe auto-cunoaştere şi auto-control.

Echipa a pornit pe acest drum cu multă pasiune, dedicaţie şi perseverenţă. Experienţa în domeniu a membrilor fondatori îi califică și îi recomandă pe deplin pentru acest rol, iar obiectivele pe care şi le-au propus sunt foarte ambiţioase.

Nucleul acestei echipe, precum şi cei care au crezut în acest proiect şi au susţinut de la început realizarea acestei academii sunt:

  • Membri fondatori:
    • Radu Niţă – preşedinte ASR
    • Alina Niţă – vicepreședinte ASR, instructor colaborator (Karate Shotokan)
    • Mihai Zop – secretar general ASR, instructor Aikido, expert Ukemi Ryu
    • Antonio Rotar (Tony) – director Departament Judo – ASR
    • Dragoş Andrei – instructor colaborator (Karate Ashihara)
  • Susținători:
    • George Ilie – mentor şi colaborator (Kancho – Yoshinkan Aikido Romania)
    • Florin Marinescu – colaborator (Kancho – Kalido Romania)
    • Petru Ionescu-Caibulea – colaborator
    • Iris Ruse – colaborator
    • Cristina Dumitru – colaborator
    • Mihaela Stîngă – colaborator
    • Iulian Vâlvoiu – colaborator
  • Fotografi:
    • Bogdan Zop – Bogdan Zop Photography
    • Cristina Ardelean – National Photographic

Le mulţumim pentru implicare tuturor susținătorilor!

 

Academia Aiki Seishin Ryu contribuie activ la educaţia copiilor într-un mod inedit. Cursuri precum „AM.abilităţi” sau „Aikido Kids” au fost create special pentru a oferi copiilor abilitățile corespunzătoare vârstei şi dezvoltării lor fizice şi mentale, folosind o programă didactică aparte, ce îmbină jocuri specifice, exerciţii fizice, de autocontrol şi tehnică martială. Astfel, antrenamentele urmăresc să imprime cursanților, încă de la vârste fragede, 10 elemente fundamentale în dezvoltarea lor ca oameni:

  1. Disciplina şi responsabilitatea (tipice artelor marțiale şi mediului din dojo) – elemente pe care le vor menţine şi dezvolta ulterior şi în viaţa cotidiană, dincolo de sala de antrenamente.
  2. Curiozitatea şi dorinţa de autocunoaştere – pentru că fără a te cunoaşte pe tine însuţi nu poţi ajunge la armonía trup-minte-spirit şi nici la autocontrol.
  3. Răbdarea şi perseverența – pe „Cale” (cum este denumit drumul autodezvoltării şi cunoaşterii în artele marţiale) copiii învaţă să nu mai caute scurtături, că trebuie să meriţi pentru a primi şi că trebuie să munceşti pentru a te putea bucura de o reuşită proprie.
  4. Încrederea şi siguranța de sine – fără excepţie, artele marţiale oferă practicanţilor încredere în sine; aceasta dezvoltă în timp o atitudine pozitivă şi relaxată care îi aduce persoanei în cauză numai beneficii.
  5. Modestia şi respectul – întotdeauna, oriunde şi cu oricine (respectul fiind atât față de sine, cât şi față de cei din jur). Aceste valori vor fi susținute în detrimentul ego-ului și al mândriei personale.
  6. Echilibrul intern care ajuta la alungarea stresului.
  7. Atenția şi capacitatea de concentrare – ajungând să fie capabili să se implice într-o anumită activitate mai mult timp.
  8. Coordonarea mișcărilor – câştigând agilitate, dexteritate şi motricitate îmbunătățită.
  9. Abilități de lucru în echipă – copiii învaţă că prin colaborare şi armonizare cu cei din jur se ajunge la rezultate semnificativ mai bune decât prin rivalitate, competiţie sau concurenţă (contrar ideilor răspândite în mod uzual în societatea contemporană, mai ales în plan economic și militar). Trebuie în schimb să te întreci mereu pe tine însuţi, să fii într-o continuă concurenţă cu propia persoană. Astfel, comparaţiile cu alte persoane ajung în timp să fie total irelevante, punctul de reper fiind mereu TU, dar cel de ieri. Cursanţii învaţă că cea mai grea luptă (şi care nu are sfârşit de altfel) o porţi cu tine însuţi. Deviza: eşti învingător dacă azi eşti mai bun decât ieri, iar mâine mai bun decât azi. Cu toți ceilalți trebuie să colaborezi, eficient și armonios, în folosul tuturor!
  10. Controlul emoțional şi non-violența – copiii învaţă să nu mai reacţioneze instinctiv sau mecanic la stimuli externi, ceea ce le mărește nivelul de conştienţă şi autocontrol, oferindu-le echilibru şi „claritatea minţii” atât de necesare în viaţă.

 

În cadrul Academiei Aiki Seishin Ryu, dezvoltăm şi reevaluăm constant metodele didactice folosite, precum şi tehnicile în sine, cu scopul declarat de a INOVA. Artele marţiale au rădăcini adânci, au istorie şi tradiţie (care merită pe deplin respectate), însă ele nu au rămas niciodată pe loc. Este datoria noastră să preluăm ceea ce ne-au lăsat marii maeştri după generaţii întregi în care au studiat şi dezvoltat la rândul lor aceste arte şi să le ducem mai departe, în acelaşi spirit – să le îmbunătăţim şi să le adaptăm noilor vremuri, pentru societatea şi contextul actual în care trăim.

Foarte mulţi practicanţi au înţeles greşit felul în care ar trebui preluate, asimilate şi apoi dezvoltate ideile înaintaşilor noştri. A te limita strict la ceea ce a spus sau a făcut un anumit om înseamnă a renunţa complet la orice formă de progres a acelei arte (şi a omenirii în general).

Unii încă mai cred că a încerca să schimbi sau să aduci ceva nou la un stil de arte marţiale deja consacrat ar fi o lipsă totală de respect, poate chiar un „sacrilegiu”. Dar ei uită că fără o astfel de abordare, chiar şi stilul (actualmente consacrat) pe care îl practică ei, nu ar fi existat fără ca cineva să îl creeze mai întâi din stiluri mai vechi (iar procesul de creaţie avea nevoie, la rândul său, de curajul şi inventivitatea unor oameni, care bazându-se pe experienţa dobândită în anumite stiluri mai vechi, să dezvăluie lumii întregi o nouă viziune).

Fără oameni care să dezvolte noi viziuni şi noi stiluri, pornind de la cele deja existente, artele marţiale ar fi fost în prezent mult mai sărace. Toate stilurile moderne pe care le practicăm azi, au fost la un moment dat, la vremea lor, o noutate absolută. A existat un moment în care şi Aikido, Judo, Karate, BJJ, şi altele, au fost CREATE de cineva. Au fost lucruri noi cărora CINEVA le-a dat viaţă. Fără oameni ca Morihei Ueshiba, nu am fi avut azi Aikido. Fără Jigoro Kano nu am fi avut Judo. Fără Helio Gracie nu am fi avut BJJ… Jujutsu ar fi putut să rămână la acelaşi nivel din secolul XVI-XVII, fără toate aceste noi ramuri extraordinare care s-au născut ulterior din dorinţa oamenilor de a inova, de a diversifica şi a îmbunătăţi constant. În prezent, chiar şi acestea sunt dezvoltate în continuare, prin adăugarea de elemente noi sau ajustarea unora vechi.

Academia Aiki Seishin Ryu ia foarte în serios aceste aspecte şi depune eforturi susţinute pentru a contribui activ la dezvoltarea artelor marţiale prin această abordare deschisă. Pentru aceasta, pe lângă eforturile propriilor instructori, încurajăm şi cursanţii să fie curioşi, să studieze, să analizeze şi să încerce să găsească și pe cont propriu noi faţete în cadrul artelor marţiale pe care le practică și în final să se exprime (într-un mod cât mai sincer) pe ei înșiși prin acea artă. În acest fel, sperăm şi ne dorim ca pe viitor să descoperim printre ei poate un nou Ueshiba, un nou Gracie sau un nou Bruce Lee… de ce nu?

ASR Curriculum

Conform planului de studiu, în cadrul Academiei se pot practica în prezent mai multe stiluri de arte marţiale, complementare, prin care să se acopere majoritatea zonelor de tehnică marţială (imobilizări, proiectări, lovituri, lupta în picioare, lupta la sol, lupta cu mâna liberă, lupta cu arme), dar şi preferinţele personale pe care orice om le poate avea. Astfel, oferim oamenilor posibilitatea studierii: Aikido, Judo şi Karate.

În plus, Academia ASR oferă un program specific şi pentru copiii între 4 şi 6 ani denumit AM.abilităţi („Arte Marțiale – Abilităţi”) ce îi va pregăti pentru studierea ulterioară a oricărui stil marţial tradiţional, oferindu-le competenţele şi abilităţile necesare pentru aceasta.

În mod similar, prin ASR Start – cursul de iniţiere în artele marţiale – orice persoană poate asimila fundamentele artelor marţiale, care să îi permită ulterior aprofundarea cu succes a unui stil anume (Aikido, Karate sau Judo/Jujutsu).

În paralel cu acestea, există şi programe de studiu ultra-specializate pe domenii specifice sau conexe, precum: Arta Căderii (ASR Acrobatics – Ukemi Ryu) sau Școala Armelor (ASR Combatives – Buki Ryu – lupta cu armele din spectrul Aiki).

Iar pentru persoanele cu programe foarte încărcate, care nu pot să aprofundeze un domeniu timp îndelungat, am dezvoltat nişte cursuri tematice de weekend, unde li se pot prezenta sinteze ale domeniilor abordate, punându-se accent pe elementele fundamentale, uşor de reţinut. Dintre cursurile disponibile putem aminti: cursurile de autoapărare (pentru femei şi separat pentru bărbaţi – întrucât aplicabilitatea și zonele de interes diferă), cursurile de arme (Katana, Jo, Tanto sau Arme neconvenţionale), seminariile tematice (prezentări şi discuţii pe anumite domenii). Tot la domenii conexe intră și partea de ”soft-skills”: comunicare, aplanarea conflictelor, relaționare, negociere, mediere, socializare, manipulare, inteligența emoțională sau limbajul corpului – pe care le oferim prin colaboratorii noștri specializați pe aceste domenii.

Toate acestea, formează un pachet complex de servicii, unic în România, prin care orice persoană interesată de arte marţiale (sau de domenii conexe acestora) să îşi găsească locul.

 

La nivel primar, istoric vorbind, arta marțială reprezintă un sistem complex de tehnici de luptă, cu sau fără arme, însușit la nivel individual. La aceasta, s-a adăugat ulterior latura filosofică, de autocunoaştere şi dezvoltare spirituală. Excluzând domeniul strict sportiv (sau mai nou cel de ”entertainment”), în prezent mai alăturăm artelor marțiale și domeniile conexe de ”soft-skills”, precum: comunicarea, aplanarea conflictelor, relaționarea, negocierea, medierea, socializarea, manipularea, inteligența emoțională și limbajul corpului. Toate formează ”universul artelor marțiale”, un tot unitar pe care un adevărat artist marțial ar trebui să vrea să îl cunoască.

Artele marțiale, în acceptul actual, au în general origine orientală (India, China, Japonia) și presupun căutarea de către practicanți a unui sens mai adânc decât simpla pregătire pentru o confruntare fizică. Aceste țeluri se constituie într-un evantai larg, de la auto-cunoaştere, la menținerea unei sănătăți fizice şi mentale perfecte, de la simple aspirații religioase, până la armonizarea cu Universul (sau cu energiile universale). Astfel, în mod uzual, nu putem numi artele marţiale ca fiind sporturi. Însă spiritul de competiție prezent în multe dintre ele și pregatirea fizică pe care o presupun au dus la includerea unora (sau a formelor fizice de manifestare a lor) în această categorie. În realitate, practicarea artelor marțiale înseamnă în principal dezvoltarea unei conștiințe superioare, a unui nivel mărit de conştienţă, a ajunge în armonie cu mediul înconjurător și a dezvolta autocontrol (realizat atât prin exerciții fizice, cât și mentale), a stăpâni cunoștințe de medicină (anatomie), filosofie, tehnologia materialelor (pentru folosirea armelor), psihologie, etc. Toate aceste aspecte transformă artele marţiale într-o ştiinţă extrem de complexă.

Se poate spune despre “artele marțiale”, că au existat de-a lungul întregii istorii a omenirii, sub diferite forme: de la artă a „războiului”, apoi ca sport, ca filosofie sau ca mijloc de dezvoltare a fiinţei umane ca întreg.

Pe lângă latura orientală a celor mai multe arte marțiale consacrate, ne rămân moștenire și altele cu origini europene – spre ex. din vremea Olimpiadelor au rămas stiluri de luptă variate, cunoscute în prezent sub nume precum: pankration și luptele greco-romane (modificate ulterior în mai puțin protectivele lupte libere, care la români au fost cunoscute sub denumirea de trântă). În ceea ce privește România, mai merită amintit şi celebrul dans al călușarilor, care denotă în realitate transformarea (sau ascunderea/criptarea) unui sistem de luptă (cu sabia și cu bastonul) într-un dans. De asemenea, tot în această categorie, merită să fie amintite obiceiurile oșenilor și moroșenilor de a purta cuțite şi de a le flosi cu iscusinţă. Cele mai multe stiluri de luptă au fost însă transmise oral, din generaţie în generaţie, fără a exista manuale sau manuscrise, motiv pentru care o mare parte din ele s-a pierdut.

Cel mai vechi manual de luptă din Europa datează din jurul anului 1290, scris în latină şi germană şi cunoscut sub numele de „I.33”, care descrie o formă de luptă cu sabia. Johannes Lichtenauer este considerat părintele artelor marţiale europene: de la el ni se păstrează un manual datat în anul 1389 care acoperă tehnici de luptă diverse: cu sabia (cu armură şi fără armură, pe cal sau pe jos) şi cu mâinile goale. Învăţăturile lui Lichetnauer au fost transmise sub forma unor versuri pentru o memorizare mai uşoară, din păcate destul de criptice şi greu de înţeles în ziua de azi. După 1400 a urmat o adevărată explozie de manuale de luptă ale uceninicilor lui Lichtenauer, extinse asupra tehnicilor de luptă cu suliţa, cuţitul şi ciomagul, inclusiv manuale dedicate luptei cu mâinile goale.

În funcție de principiile strategice folosite, rolul acordat forței, vitezei și inițiativei, precum şi în funcţie de scopul declarat (sau de filosofia pe care o susţine), artele marțiale se împart în două mari ramuri (școli) – artele marţiale externe şi artele marţiale interne.

Dacă prin arte marţiale înţelegem metode de luptă tradiţionale, care se referă în principiu la arme albe sau la lupta cu mâinile goale, metode care să fie sistematizate şi să beneficieze de aportul unor maeştri care să întemeieze şcoli în care să existe o programă bine stabilită – atunci Europa nu a fost atât de diferită de China şi Japonia.

Pe plan mondial, despre artele marțiale se poate vorbi începând cu secolul VI i.e.n. Ele au fost dezvoltate în paralel in mai multe centre de initiere, devenite ulterior școli autentice sub conducerea unor experți, unii dintre ei legendari prin forța și agilitatea lor extraordinară.

Desigur că imboldul iniţial şi principal al dezvoltarii artelor martiale a fost înfruntarea cu inamicul pe câmpul de luptă, motiv care explică importanţa acordată acestor discipline de către casta militară. În toate epocile istorice, pretutindeni unde s-a putut vorbi despre o armată constituită în afara exerciţiilor tactice de luptă în grup, au existat şi preocupări importante privind dezvoltarea abilităţilor de luptă individuală. Importanţa antrenamentului individual de luptă era direct proporţională cu rangul militar, căpătând cu timpul caracter de obligativitate pentru promovarea în cariera militară. Este firesc ca în asemnea condiţii să fie organizate cursuri de iniţiere şi perfecţionare în metodele de luptă, care erau conduse de căpetenii cu experienţă şi veterani.

În aceeaşi perioadă, apar şi în China tehnici rafinate de luptă. După o mie de ani de evoluţie datorată în principal năvălirilor mongole, una din disciplinele de luptă primeşte numele de LONG HUA CHUAN, compusă din lovituri, prize, acţiuni articulare şi proiectări la sol – un veritabil strămoş al jujutsu-lui japonez.

Caracteristica spiritului chinez de extrordinară răbdare şi detaliere din ce în ce mai fină a obiectului studiat, va transforma tehnica primitivă de luptă în premizele unei arte care se va depărta treptat de scopul ei exclusiv militar. Retrăgându-se din armată, unii experţi au continuat să practice în viaţa civilă artele marţiale (de luptă), începând să iniţieze cercuri din ce în ce mai largi de adepţi. S-au pus astfel bazele unor metode extrem de benefice pentru consolidarea corpului şi a spiritului.

Sedimentarea şi fundamentarea laturii spirituale a artelor martiale au fost facute odată cu impactul buddhismului în cultura chineză, impact care a avut loc în forma sa oficială prin intermediul misionarului buddhist Bodhidharma (in traducere “Iluminatul”), care ar fi sosit în China din India de Sud, probabil din Ceylon, aducând cu sine importante manuscrise buddhiste ale doctrinei MAHAYANA (Marele Vehicul). Destinaţia finală a călătoriei sale a fost mânăstirea SHAOLIN (Pădurea Tanara) pe malul fluviului HUANG HE, unde s-a retras până la sfârşitul vieţii în urma refuzului împăratului de a-i acorda dreptul oficial de a preda buddhismul pe teritoriul Chinei. Despre acest personaj legendar nu se cunosc prea multe detalii. S-au făcut nenumarate presupuneri legate de originea sa nobilă prin care ar fi venit în contact cu arta indiană a mânuirii armelor. Ceea ce este sigur însă, este faptul că el a lăsat o puternică amprentă spirituală, care a impregnat toate artele marţiale ale Extemului Orient, stând la originea unui important curent în buddhism, numit CHAN (sau ZEN în japoneză). Legenda spune că înţeleptul ar fi remarcat în timpul şederii sale la mânăstirea Shaolin că sănătatea şi vigoarea fizică a călugărilor erau serios şubrezite din pricina unei vieţi ascetice exagerate şi ar fi pus la punct o serie de exerciţii destinate să le redea energia necesară procesului spiritual autentic. O parte din acestea au fost codificare sub forma unui exerciţiu de luptă numit „Cele optsprezece mâini ale Arhatului” (SHIBA LUOHAN SHOU).

 

Mai jos găsiţi o listă cu o serie momente importante din istoria artelor marţiale, în ordine cronologică, structurate per STIL.

Arte marţiale vechi 
  • 23 î.e.n.: apare o formă primitivă de Jūjutsu (făcută celebră de luptătorul Nomi-no-Sukene), ca o combinaţie între Sumo şi Chikara Kurabe.
  • 607 e.n.: Kenpō este introdus în Japonia (provenind din arta chinezească “Chuan Fa”).
  • după 1372: în urma dezvoltării relaţiilor comerciale între Japonia şi China (în timpul dinastiei Ming), mai multe forme de arte marţiale chinezeşti au fost introduse în insulele Ryukyu (inclusiv Okinawa).
  • în perioada Sengoku (1467-1603) se dezvoltă primele forme de Jūjutsu autentic.
  • după 1609: odată cu interzicerea armelor (1477 în China şi 1609 în Okinawa) s-a accelerat dezvoltarea artelor marţiale “cu mâna liberă”, numite pe scurt “te”. Atât Jūjutsu cât şi formele vechi de Karate se dezvoltă foarte mult în această perioadă.
AIKIDO 
  • 1800-1900: din combinaţia de Kenpō şi Jujutsu se nasc Aiki-jutsu şi apoi Judo.
  • după 1900: Morihei Ueshiba (1883-1969) reuşeşte prin combinarea tehnicilor studiate de acesta (în special Yagyū Shingan-ryū – sistem complex de luptă cu armele: baston, sabie, suliţă, şi Daito-ryū Aiki-jutsu al lui Sokaku Takeda) împreună cu filozofia cu rădăcini adânci în Ōmoto-kyō (a lui Onisaburo Deguchi) să dezvolte un nou stil de arte marţiale modern numit iniţial Aiki Budo.
  • După 1900 – Trecerea oficială de la JUTSU (tehnică / metodă de luptă) la DO (cale):
    Majoritatea artelor marțiale practicate în Japonia au făcut tranziția de la “-jutsu” (tehnică/metodă de luptă) la “-do” (cale) în prima jumătate a secolului al 20-lea. Astfel, Aikido (şi Aiki Budo) se separă de Aiki-jutsu (Aiki Bujutsu), la fel cum Judo se distinge de Ju-jutsu, Kendo de Ken-jutsu, Karate-do de Karate-jutsu și Iaido de Iai-jutsu.
  • 1942-1943 – se renunţă la numele Aiki Budo (care implica şi conceptul “Bu” – ideea de “război”, “luptă” sau “confruntare”) în favoarea unei căi de armonie şi non-violenţă totală. Astfel se naşte Aikido (calea armonizării energiilor), ca sinteză a tuturor artelor marţiale studiate de O-Sensei Morihei Ueshiba. Această artă se bazează pe utilizarea forţei adversarului prin aplicare de tehnici articulare şi eschive realizate prin tai sabaki (deplasări şi pivotări ale corpului în arc de cerc), în armonie şi „împreună” cu adversarul. În Aikido se utilizează proiectări, imobilizări şi, într-o anumită măsură, lovituri (mai ales sub formă de tăiere de sabie, cu “sabia mâinii” – te-katana sau shuto uchi). Aikido îşi are rădăcinile în Jūjutsu şi Aiki-Jutsu, precum şi în tehnicile de luptă cu sabia şi cu sulița utilizate de samurai în Japonia medievală. Principiile de non-rezistenţă, de utilizare a forţei adversarului cât şi ideea de armonizare sugerează și legături cu alte stiluri interne, de origine chineză, cum ar fi: Taijiquan, Baguazhang și Xingyiquan.
  • 1955 – se naşte în mod oficial Aikido Yoshinkan, creat de Gozo Shioda (1915-1994), primul elev al lui Morihei Ueshiba căruia i-a fost permis să îşi deschidă o şcoală de Aikido. Stilul Yoshinkan a rămas fidel tehnicilor folosite de O-Sensei înainte de război, fiind cunoscut şi în prezent ca stilul „dur” de aikido. Yoshinkan subliniază importanţa alinierii corecte a corpului (cu bazinul pe direcţia mişcării efectuate) şi a folosirii întregului corp în executarea tehnicilor (multe din mişcări fiind joase şi astfel foarte stabile – similar cu Shotokan Karate – punându-se accent pe folosirea greutăţii întregului corp în execuția mișcărilor).
  • Odată cu stilul Yoshinkan, Gozo a creat şi o metodă pedagogică structurată prin care să se poată preda Aikido unor grupuri mai mari de cursanţi începători. Oficial, în Yoshinkan, există 6 exerciţii de bază (kihon dosa) care conţin elementele esenţiale folosite ulterior în cele aproximativ 150 de tehnici de bază (kihon waza). Ele sunt împărţite în tehnici de imobilizare şi tehnici de proiectare, iar fiecare dintre acestea poate avea o formă Ichi (tradus „forma 1”) sau o formă Ni („forma 2”). Acestea se diferenţiază prin felul în care este coordonată energia atacului (la Ichi mişcarea este de „intrare”, orientată către adversar, iar la Ni se realizează o „cedare”, prin eschivă / tai sabaki).
  • 1990 – Gozo înfiinţează Federaţia Internaţională de Aikido Yoshinkan (IYAF – International Yoshinkan Aikido Federation) care în prezent este cea de-a doua organizaţie de Aikido în lume ca mărime, după Aikikai.
  • 2004 – ia naştere Şcoala Românească de Aikido Yoshinkan, prin George Ilie (n. 1968). Stilul are la bază elementele fundamentale din Aikido (principiile, armonia, filozofia) şi metoda didactică adusă de Gozo Shioda în clasicul Yoshinkan (kihon dosa şi kihon waza). Stilul predat de Sensei George Ilie se dezvoltă într-un mod aparte, ce combină flexibilitatea, armonia şi principiile Aiki originale, aduse de Morihei Ueshiba, cu eficienţa şi pragmatismul tehnicilor din Yoshinkan.
  • 2015 – se formează departamentul de Aikido în cadrul Academiei ASR, sub conducerea lui Radu Niță (n. 1981).
KARATE 
  • Bodhidharma (sau “Daruma” cum a fost cunoscut în Japonia) sistematizează şi răspândeşte primele tehnici şi exerciţii de condiţionare şi întărire a minţii şi corpului, preluate de la templele Shaolin din China;
  • primele stiluri de Karate s-au numit: Shuri-te, Naha-te şi Tomari-te (denumite după oraşele din care proveneau);
  • după 1722 – se dezvoltă primele forme de “te” acceptate ca fiind stiluri autentice de Karate, ex. Karate-no-Sakugawa al lui Kanga Sakugawa (1733-1815);
  • după 1768 – elevul lui Sakugawa preda un stil sintetizat din Shuri-te şi Tomari-te, ce avea să devină Shorin-ryu Kenpo Karate;
  • după 1850 – Itosu Anko (1831-1915), elevul lui Matsumura, adaptează formele învăţate, dezvoltând şi primele kata pentru începători din karate (“heian”);
  • Sec. XIX şi începutul secolului XX au reprezentat o perioadă turbulentă în istoria regiunii, incluzând anexarea grupului de insule Okinawa în 1872, anexarea Coreei (1876), primul războiul sino-japonez (1894-1895), războiul ruso-japonez (1904-1905), precum și creșterea militarismului japonez (1905-1945 ). Japonia invada China la acea vreme, iar Gichin Funakoshi (1868-1957, fondatorul stilului Katare Shotokan) știa că tehnicile de luptă (jutsu) nu vor mai fi la fel de uşor acceptate şi astfel a schimbat numele artei în Karate „do” (“calea mâinii goale”). Sufixul “do” implică faptul că arta marţială “Karate” reprezintă o cale de auto-cunoaștere, nu doar un studiu al aspectelor tehnice de luptă.
  • După 1900 – Trecerea oficială de la JUTSU (tehnică / metodă de luptă) la DO (cale):
    Ca majoritatea artelor marțiale practicate în Japonia, Karate a făcut tranziția de la “-jutsu” (tehnică/metodă de luptă) la “-do” (cale) în prima jumătate a secolului al 20-lea. Astfel, “Karate-do” se separă de Karate-jutsu, la fel cum Aikido se distinge de Aiki-jutsu, Judo de Ju-jutsu, Kendo de Ken-jutsu și Iaido de Iai-jutsu.
  • Funakoshi a dat, de asemenea, nume japoneze la multe dintre kata. Cele cinci forme Pinan au devenit cunoscute ca Heian, cele trei forme Naihanchi au devenit cunoscute ca Tekki, Seisan si Hangetsu, Chinto ca Gankaku, Wanshu ca Enpi și așa mai departe.
  • 1901-1902 – Itosu Anko (1831-1915) introduce pentru prima oară un stil de karate în câteva şcoli publice din Okinawa;
  • 1921 – se oficializează Karate-ului în Okinawa, prin Gichin Funakoshi care a impresionat lumea cu o serie de demonstraţii la curtea imperială (stilul său numindu-se ulterior Shotokan);
  • Modernizarea şi sistematizare Karate-ului în Japonia au inclus adoptarea uniformei albe, denumită generic “Kimono” sau “Dogi” / “Keikogi”, precum şi a gradelor şi centurilor colorate. Ambele inovaţii au fost iniţiate şi popularizate de Jigoro Kano, fondatorul Judo şi unul dintre oamenii pe care Funakoshi i-a consultat în eforturile sale de modernizare a Karate-ului.
  • 1928 – 1939 se nasc principalele 4 stiluri moderne de Karate, care le-au influenţat pe toate celelalte care au urmat:
    • Shito-ryu în 1928, prin Kenwa Mabuni (1889-1952), care pune accent pe execuţie (având peste 50 kata)
    • Goju-ryu în 1930, prin Chojun Miyagi (1888-1953), care combină blocaje circulare şi succesiuni rapide de lovituri pe contra-atac – se trage din 8 forme de luptă chinezeşti (Naha-te) aduse în Japonia de Kanryo Hogaonna (1853-1915) după ce a studiat ani de zile stilul Ryu Ryu Ko.
    • Shotokan, oficializat sub acest nume abia în 1936, când Gichin Funakoshi (1868-1957) avea aproape 70 de ani; stilul este caracterizat prin tehnici liniare, stabile şi joase – se trage dintr-o formă mai veche de karate a lui Yasutsune Azato sub care Funakoshi a studiat mulţi ani.
    • Wado-ryu în 1939, prin Hineori Otsuka (elev al lui Funakoshi) – stilul este o combinaţie între jujutsu şi karate shotokan, la care se adaugă o disciplină bazată pe armonie şi spiritualitate.
  • 1957 – se naşte Karate Kyokushin, creat de Masutatsu Oyama (născut în Korea sub numele de Choi Yeong-Eui, 1923-1994), care face o sinteză a stilurilor Shotokan şi Gojū-ryū, combinând elementele tehnice celor două şi punând accent pe duritatea fizică şi luptele full contact.
  • 1980 – se naşte Karate Ashihara (Ashihara Kaikan) creat de Hideyuki Ashihara (1944-1995) ca urmare a tensiunilor şi neînţelegerilor avute cu instructorii de Kyokushin ce au condus la retragerea sa din Organizaţia Internaţională de Karate (IKO – International Karate Organization), fiind astfel obligat să îşi creeze propria organizaţie, pe care a denumit-o NIKO (New International Karate Organization). Din punct de vedere tehnic, stilul este un Karate Kyokushin la care a fost adăugat conceptul de Tai Sabaki (deplasarea corpului / eschiva), similar cu cel folosit în Aikido.
  • Hidenori Ashihara, fiul lui Hideyuki, conduce în prezent organizaţia pe plan mondial.
  • Alte grupuri s-au desprins ulterior din NIKO, precum AIKO (Ashihara International Karate Organisation) cu sediul în Olanda, IAKA (International Ashihara Karate Association) cu sediul în Rusia şi altele.
  • 1997: ia naştere clubul Ashihara Karate din Piatra Neamţ, România, sub oblăduirea lui Sensei George Iacoboaia (n. 1967). Stilul predat de acesta rămâne fidel celui dezvoltat de Hideyuki Ashihara (şi cel continuat apoi de fiul acestuia, Hidenori Ashihara).
  • 2014: ia naştere conceptul departamentului de Karate Ashihara full contact în cadrul școlii Yoshinkan (în care se lucra deja la realizarea Academiei) și ulterior în cadrul Academiei ASR – departament coordonat de Dragoș Andrei (elev al lui George Iacoboaia din Piatra Neamț). Cursurile de Karate au început în octombrie 2014, fiind ulterior preluate de Radu Niță (după relocarea lui Dragoș din București în Piatra Neamț, în primăvara lui 2015). Legătura cu organizația Ashihara Karate Piatra Neamț rămâne însă prezentă, fiind în continuare organizate schimburi de experiență și stagii de pregătire comune.
JUDO 
  • Sistemul artelor marţiale takenouchi-ryu fondat în 1532 este considerat începutul formelor de jujutsu japonez.
  • În următorii câteva sute de ani, artele marţiale au fost perfecţionate de Samurai care studiau toată viaţa 20-30 de forme de arte marţiale. Dintre toate, numai una singură era bazată pe autoapărarea neînarmată-jujutsu.
  • Până la jumătatea secolului al XIX-lea, exista un număr de 700 de forme diferite de jujutsu. Cele mai populare erau: takenouchi-ryu, jikishin-ryu, kyushin-ryu, yoshin-ryu, mirua-ryu, sekiguchi-ryu, kito-ryu, tenshin-shinyo-ryu. Ultimele două au contribuit la dezvoltarea judo-ului.
  • În 1868 conducerea imperială a fost restaurată (Restaurarea Meiji) şi declinul clasei Samurailor a început alături de un declin rapid în toate artele marţiale.
  • Pentru a supravieţui în timpul Restauraţiei Meiji, Budo s-a modificat, devenind o unealtă de a cultiva individul şi a îl face o persoană mai bună pentru binele tuturor. Ca rezultat, budo şi-a găsit loc în educaţia fizică şi sport.
  • Sportul oferea lucrul în echipă care era benefic pentru toţi şi de asemenea dezvolta individul. Era o educaţie fizică completă, nu doar un joc.
  • În 1882, Jigoro Kano (părintele Judo-ului) a făcut un studiu referitor la aceste tehnici străvechi de autoapărare şi pe cele mai bune le-a înglobat într-un sport cunoscut sub numele de Kodokan Judo.
  • Categorisirea Kodokan Judo a fost definitivată în 1887. Kodokan avea trei ţeluri: educaţia fizică, eficienţa în concurs şi antrenamentul mental. Structura sa ca o artă marţială era de aşa natură încât putea fi practicat ca un sport competitiv. Loviturile, şuturile, anumite luxaţii şi alte tehnici prea periculoase pentru competiţii erau predate doar studenţilor avansaţi.
  • În 1892, judo a început să se răspândescă în toată lumea, odată cu citirea de către Takashima Shidachi în faţa societăţii japoneze din Londra a istoriei şi dezvoltării judo-ului.
  • În 1895, Kano a clasificat aruncările din judo în Go Kyo No Waza.
  • În 1900, a fost înfiinţată Asociaţia Purtătorilor de grade Dan Kodokan.
  • Pe 24 iulie 1905, reprezentanţii principalelor şcoli de jujutsu (ryu) din Japonia s-au adunat la Institutul Butokukai din Kyoto pentru a se pune de acord asupra formelor de Kodokan Judo şi pentru a continua dezvoltarea tehnicilor sportive.Tehnicile străvechi de jujutsu, particulare fiecărei şcoli, aveau să rămână prezervate pentru posteritate în kata (luptă regizată).
  • În 1909, Kodokan a devenit Fundaţie Oficială a Japoniei. În acelaşi an Jigoro Kano a devenit primul membru de origine japoneză al Comitetului Internaţional Olimpic.
  • În 1910, judo a fost recunoscut ca un sport care putea fi practicat în siguranţă şi în 1911 a fost adoptat ca fiind parte a sistemului de educaţie japonez.
  • În acelaşi an, au luat fiinţă: Departamentul de Instructori de Judo Kodokan, Asociaţia Centurilor Negre Kodokan şi Asociaţia Japoneză de Atletică. Începând cu a cincea olimpiadă, desfăşurată la Stockholm, Kano a început să participe la toate Jocurile Olimpice şi întâlnirile Comitetelor Olimpice Internaţionale şi a devenit o personalitate în sportul de pretutindeni.
  • Judo-ul Kodokan a fost reevaluat de către membri săi în 1920. Go Kyo No Waza a fost revizuit, adăugându-i-se 40 de aruncări. 8 aruncări din precedenta clasificare au fost excluse.
  • În 1921, s-a înfiinţat Societatea de Cercetări Medicale în Judo.
  • Motto-urile Kodokan erau : Seriyoku-zenyo (maxim de eficienţă) şi Jita-kyoei (beneficii şi bunăstări reciproce), accetuând astfel latura morală şi spirituală alături de antrenamentul fizic. Ultimul ţel era de a perfecţiona individul astfel încât să fie de folos societăţii. Faza spirituală, dezvoltată gradual, a fost completă în anul 1922. În acelaşi an, s-a înfiinţat Societatea Culturală de Judo Kodokan.
  • Al Doilea Război Mondial a modificat dezvoltarea judo-ului. În loc să fie folosit ca un sport, el a fost învăţat ca o tehnică de luptă. Cei selecţionaţi pentru forţele de comando şi servicii speciale atingeau adesea un mare grad de expertiză în judo.
  • Când Japonia a găzduit Jocurile Olimpice din 1964, Judo-ului i s-a acordat oportunitatea de a fi sport olimpic pentru prima oară. Din cele 16 medalii acordate, Japonia a câştigat 3 medalii de aur, şi una de argint. Judo nu mai era doar un sport japonez ci devenise un sport internaţional.
  • Timp de 60 de ani structura Judo-ului Kodokan nu s-a schimbat. Totuşi în 1982 Go Kyo No Waza a fost revizuit, reintroducându-se cele 8 tehnici excluse în 1920 şi adăugându-i-se 17 noi tehnici. Aceste 65 tehnici obţinute în urma revizuirii au devenit cunoscute sub denumirea de “Cele 65 de tehnici de Judo Kodokan”.
  • În 1928, Judo este introdus în România de profesorul japonez Heishichi Ishiguro, unul dintre numeroşii instructori formaţi de Jigoro Kano.
  • În 1934, a fost organizată prima competiţie, protagonişti fiind jandarmii de la şcolile din Bucureşti şi Câmpina şi pompierii bucureşteni.
  • În 1962, se înființează Comisia de Judo în cadrul Consiliului Orăşenesc Bucureşti pentru Educaţie Fizică şi Sport, pas important pentru recunoașterea oficială a Judo-ului în România.
  • În 2015 – se formează departamentul de Judo în cadrul Academiei ASR, sub conducerea lui Tony Rotar (n. 1966).

 

Consiliul Director al Academiei Aiki Seishin Ryu:
– Preşedinte – Radu Niţă
– Vicepreşedinte – Alina Niță
– Secretar General – Mihai Zop

 

 

ASR-Logo

 

Atitudine. Prestanță. Armonie.

 

Share