Despre competiție, școală și sisteme de evaluare

Radu Nita Parenting, Școală & Educație, Viață & Societate Leave a Comment

—

Vorbeam cu cineva, recent, despre școală, calificative și note, despre sistemul de notare și evaluare a copiilor în general, dar în special pentru cei din clasele primare 1-4 (sau 0-4 cum avem acum). Din discuții a ieșit la iveală o serie de întrebări:

  • Că de ce au mai inventat și ăștia calificativele (în loc să lase notele cum erau) – că doar sunt concepte abstracte. (P.S. De parcă notele nu ar fi la fel de abstracte…),
  • Că e aiurea să calculezi medii bazându-te pe calificative – că practic e ca și când le transformi în note ca să le calculezi media și apoi le retransformi înapoi în calificative…
  • Că până la urmă care sunt avantajele?…  etc.

Cel puțin de aici a pornit discuția, care apoi mi-a alimentat mie o serie de gânduri și analize proprii pe această temă – gânduri pe care de fapt le aveam de mai mult timp.

Voi începe prin a spune că nu sunt susținătorul notelor și consider că ar exista multiple beneficii dacă s-ar renunța la compararea copiilor/elevilor între ei pe bază de puncte, note sau calificative – cum cu bucurie am auzit că a început să se întâmple, într-o mai mică sau mai mare măsură, în anumite părți ale lumii (ex. Singapore).

Argumentul pentru care se consideră, în general, calificativele mai bune decât notele (și nu doar pentru cei mici) este că oferă o granulație sau segmentare mai largă (a se înțelege „mai puțin exactă”) a acestora – în sensul că în locul celor 10 categorii distincte (conform notelor de la 1 la 10), copiii ar fi împărțiți în doar 4 categorii, folosind calificativele: FB (Foarte bine), B (Bine), S (Suficient), I (Insuficient).

La ce ajută asta? În primul rând la o grupare/segmentare mai simplă a copiilor în categorii mai puține, pentru a omogeniza un pic mai mult grupul/clasa și pentru ca elevii să se poată simți mai puțin rău când se compară cu alți copii/elevi/colegi. Astfel, „distanța” dintre ei va fi percepută ca fiind mai mică. Personal nu știu să se fi făcut vreo echivalare clară, oficială (fie la nivel de țară sau UE), a notelor în calificative (poate greșesc), însă, indiferent de varianta pe care o alegi, 4 categorii în loc de 10, înseamnă mai mulți copii grupați la același calificativ, decât ar fi fost în cazul notelor.

Strict pe plan „tehnic”, din punct de vedere matematic, pentru a folosi calificative pe post de note și apoi să calculezi o medie, există și niște cerințe obligatorii (care nu știu cât de evidente sau conștientizate sunt). Dintre acestea o amintesc poate pe cea mai importantă: pentru a putea cu adevărat calcula o medie, calificativele trebuie fie să reprezinte unități distincte, aflate fie la distanțe egale una față de cealaltă, fie să aibă atribuite coeficienți clari de „greutate” (sau de importanță) pentru fiecare în parte.

UPDATE: Am aflat de curând (din sursă sigură!) un adevăr incredibil. Sincer, nu cunoșteam procedurile și normele în vigoare cu privire la calificative și felul în care sunt calculate „mediile” pe baza lor. Însă adevărul este mai ciudat (a se citi „mai stupid”) decât s-ar fi gândit cineva. Cine nu știe care este procedura oficială, „legală”, va fi în mod cert șocat. Astfel, în mod oficial, „mediile” calificativelor urmează două reguli simple (și total absurde):

    1. În cazul a două calificative (cum ar fi la mediile celor două semestre din care trebuie calculată media anuală) contează doar ULTIMA – și atât. Exemple: dacă un copil are B și FB – media va fi FB. Dacă are însă FB și B – media va fi B. Absurditatea nu se oprește aici. Dacă are FB și S – media va fi S. Iar dacă a avut S și apoi FB – media va fi FB. De ce? Pentru că deștepții din vârful piramidei sistmului de învățământ românesc au considerat relevant așa-numitul „progres” al copilului. Atât de relevant, încât nici nu mai contează ce a avut înainte. Contează doar ultimul calificativ pentru că – și citez – „acela indică mai exact progresul/regresul copilului în timp”… Și asta nu e tot – trecem la regula 2.
    2. Dacă pe parcursul semestrului au fost date mai multe calificative (iar cel puțin unul dintre ele se repetă de două sau mai multe ori) – aici intervine așa-numita „pondere a calificativelor”. Și nu e vorba de o medie aritmetică ponderată – neaaah… E ceva mult mai simplu (a se citi „primitiv”). Se aleg două calificative cu ponderea (în sensul de „numărul de apariții” cel mai mare), după care  învățătorul, în baza unui calificativ final dat la o – citez – „evaluare sumativă” – va înclina către un calificativ sau către altul. Mai exact va aplica regula inițială referitoare la „progres/regres” – respectiv ultimul calificativ fiind cel relevant. Iar dacă nu există oportunitatea unei evaluări sumative finale, se va aplica pur și simplu regula frecvenței (sau a ponderii – cum e interpretată oficial) – adică „ce calificativ a fost dat de mai multe ori, acela va reprezenta «media» copilului”. Aceasta din urmă fiind de fapt metoda aplicată în realitate în 99,9% dintre cazuri. Pe scurt – dacă un copil are 10 calificative S și 9 calificative FB – media lui va fi S – pentru că „are mai multe S-uri decât FB-uri”. Ireal? Nu, e doar gândire de „Românica”… și reprezintă metoda oficială de evaluare a copiilor noștri în clasele primare. Iar profesorii/învățătorii nu au voie să aplice alte metode de calcul a acestor „medii”. Cei mai mulți ar vrea (și li s-ar părea normal) să aplice o echivalență a mediei aritmetice, dar nu o pot face – pentru că pur și simplu nu le dă voie legea.

P.S. Se pare că „se lucrează” la un proiect în vederea schimbării legii educației, cu scopul rectificării mai multor probleme (unele mult mai grave decât procedura de calcul a „mediilor” din calificative descrisă mai sus). Rămâne de văzut CÂND și CE anume se va schimba… — update din iunie 2021.

Câteva exemple cu variante ale segmentărilor matematice de echivalare a calificativelor (cu și fără coeficienți pentru diferențiere):

Astfel, INDIFERENT ce variantă alegi (poate fi și una diferită de cele de mai sus), efectul este același: în momentul în care comparăm copiii, diferențele dintre ei vor fi mai mici în cazul calificativelor, decât în cazul notelor.

P.S. UPDATE RECENT – din ce am aflat între timp, se pare că varianta acceptată oficial de Ministerul Educației este a treia de mai sus (FB=10..9, B=8..7, S=6..5, I=5..0).

Astfel între FB și B este distanță de O UNITATE (respectiv un singur calificativ „distanță”). Pe când la note, aceiași copii ar putea fi la diferență de 3 sau 4 UNITĂȚI (respectiv 3-4 note „distanță”), putând fi notați unul cu 10 – pentru FB – și al doilea cu 7 pentru B.

În concluzie, PERCEPȚIA copilului (ca și a părintelui de altfel) este mult diferită în cele două metode de evaluare. Când copilul ia un B, este „ok”. Va fi considerat cum că încă a făcut „bine”. Și așa și trebuie să fie interpretat. Însă… în cazul evaluărilor cu note, dacă același copil vine acasă cu nota 7 este cu totul altă poveste. Părintele începe deja să se îngrijoreze, poate chiar să îl certe pe copil, să-i spună că nu mai învață „bine”… aceeași este și percepția copilului în ceea ce privește propria sa valoare. Va începe să considere că nu este suficient de bun sau suficient de capabil… PERCEPȚIA valorii copilului va mult alterată, putând avea consecințe severe în ceea ce privește încrederea în sine, precum și pentru felul în care se va autoevalua ulterior, chiar și ca adult. Deși ambele variante de evaluare sunt ABSTRACTE, faptul că o variantă conține semnificativ mai puține categorii decât a doua face ca percepția oamenilor asupra propriei lor valori să difere considerabil.

În cazul copiilor și a educației școlare obligatorii, eu pledez cu tărie pentru sisteme de evaluare cu cât mai puține categorii. Dacă ar fi după mine, aș folosi doar două: suficient vs. insuficient (sau orice variante similare, de genul promovat/nepromovat, admis/respins, etc). Și apoi discuția ar fi continuat cu locația exactă a pragului sau a nivelului minim pe care ar trebui să îl atingă fiecare elev la fiecare materie, pentru a fi considerat OK.

Abordarea aceasta ar reduce considerabil diferențierile irelevante dintre copii, etichetările și discriminările, precum și latura negativă a competiției bazate pe ego, mândrie și laudă. Școala nu are ca scop crearea de profesori universitari, ci doar de cultură generală și, foarte important, să îi învețe pe copii CUM să gândească, să încurajeze CURIOZITATEA și, în timp, să îi ghideze către domeniile pentru care ei simt cu adevărat o chemare sau dețin o afinitate clară. Pentru că nimeni nu va face TOTUL în viață, nimeni nu va cunoaște totul și nu se va ocupa de mai mult de un domeniu principal și poate câteva secundare. Restul informațiilor din școală, tonele de date și amănunte se vor pierde. Tot ce este nefolosit, se va pierde. Inevitabil. Ce rămâne activ depinde numai de domeniul căruia te dedici ulterior în viață, ca adult.

Câți dintre voi care nu lucrați într-un domeniu pur științific (sau nu sunteți profesori de matematică) mai știți formulele trigonometrice, rezolvări ale integralelor de suprafață sau de volum, sau alte elemente din matematica superioară (șiruri, etc.)?? Și câți dintre cei foarte puțini care totuși mai știți câte ceva din astea, le și folosiți efectiv? Păi cu excepția celor care activează în domenii în care matematica superioară este prezentă/necesară – putem spune că tinde vertiginos spre zero. Cei mai mulți dintre oameni efectiv nu au nevoie de asta în viața de zi cu zi. Minimul cunoștințelor matematice pentru omul de rând (care poate excela, apropo, în alte domenii, non-științifice sau non-tehnice) este adunarea, scăderea, înmulțirea și împărțirea. Atât. Câți din voi mai știți cu adevărat chimie (indiferent că e organică sau anorganică) dacă nu lucrați într-un domeniu conex chimiei (industrial, farmaceutic sau de cercetare științifică)? Mă întreb câți mai știți cum se combină elementele, cum se formează moleculele, care sunt reacțiile sau formulele fiecăreia dintre ele?? Ne rămân în cap, să zicem, elemente precum H2O, O2 și încă vreo câteva, știm de bază și acid, dar cam pe acolo se încheie și aria de cunoaștere – în general la un nivel simplist și principial. De ce? Pentru că, din nou, dacă nu te dedici acelui domeniu, pur și simplu nu ai nevoie de acele informații. Și nefolosite, în mod inevitabil sunt uitate. Și aș putea continua așa cu foarte multe domenii, inclusiv dintre cele umaniste.

Concluzia este aceeași. Elevii trebuie să își formeze o cultură generală decentă, axată pe aplicații practice în detrimentul celor teoretice, iar esențial este ca școala să îi poată ghida, încuraja și dezvolta, pe măsură ce aceștia cresc, pe UN SINGUR DOMENIU principal, conform afinităților și pasiunilor exprimate de fiecare copil în parte.

Chiar și în cazul copiilor deosebiți, care pot avea rezultate foarte bune la toate materiile, gândiți-vă cât de mult ar excela acei oameni dacă li s-ar permite să studieze și să investească energia și majoritatea timpului lor într-un domeniu „de suflet” sau într-o pasiune… Ar deveni absolut SCLIPITORI. Astfel, chiar și pentru acești oameni deosebiți care fac totuși față sistemului actual de învățământ, clasându-se în topul evaluărilor clasice la toate materiile, sistemul lucrează de fapt în detrimentul lor, încurajându-i să-și disperseze energia în toate direcțiile, în loc să îi ghideze cum să se concentreze pe un domeniu principal unde cu adevărat să exceleze. Astfel de oameni, cu o ghidare corectă, ar putea face diferența în progresul întregii omeniri. În acel moment, savanții și experții în diferitele domenii nu ar mai fi o minoritate, ci mai degrabă o normă. Nu vei mai avea cum să termini școala fără să nu devii specialist pe un anumit domeniu. Va fi lucrul „normal” care ar împinge dezvoltarea și progresul umanității înzecit față de nivelul său actual.

Astfel, părinților le transmit, ca idee generală, să nu fie stresați de notele (total abstracte) pe care le primește copilul la școală. Ele nu pot evidenția adevărata valoare a copilului. Nu au putut-o face niciodată – și nici nu o vor face vreodată în viitor. Sunt irelevante în imaginea de ansamblu. Ah, că în prezent sunt folosite în societate de cei care gestionează sistemul actual de învățământ, putând influența în oarecare măsură (și pe nedrept, de altfel) destinul unui copil, asta e cu totul altă problemă. Dar acest lucru nu schimbă cu nimic irelevanța lor în ceea ce privește capacitatea notelor de a evalua adevărata valoare a acelui copil!

O vorbă înțeleaptă (și simpatică) spunea că dacă încerci să evaluezi un pește după capacitatea lui de a se cățăra într-un copac, vei considera mereu că peștele este un ratat, un idiot pe lângă alți candidați mai „abili” (cum ar fi maimuțele)… Partea tristă este că atunci când se întâmplă astfel de evaluări, și „peștele” ajunge să considere întreaga lui viață că este un ratat. Și aici facem paralele cu felul în care se simt foarte mulți copii când sunt evaluați standardizat, în mod similar, pentru abilități pe care ei nu le au (și pe care nici nu își doresc să și le dezvolte)… Pentru că fiecare este diferit și are pasiuni, interese și afinități diferite în viață. Ceea ce este important pentru un om, poate fi complet irelevant pentru altul. Și este foarte normal să fie așa. Nu există un adevăr absolut și nici o cale unică spre succes.

Pentru instituția școlii, mai revine ulterior în discuție și subiectul „minimului necesar” – unde anume exact să tragi linia la care să spui că „atât e suficient” (și „minim obligatoriu”) pentru cultura generală a unui elev. Părerile sunt și aici împărțite, însă tind să cred că, fiind vorba de o educație GENERALĂ, distribuită prin sistemul de învățământ TUTUROR, principiul de bază al alegerii „minimului” (cantitativ) ar trebui să fie „less is more”. Această abordare ar obliga pe cei care gestionează sistemul de învățământ la o alegere mai atentă a conținutului didactic, axându-se mai pregnant pe calitatea informației transmise, nu pe cantitatea ei – și asta din cauza „locului limitat” existent pentru acestea, astfel ajungându-se să se includă NUMAI lucrurile cu adevărat importante și relevante. (Ce vis frumos… Dar asta ar fi minunat, nu?)

Tendința generală și atenția ar trebui să fie pe SPECIALIZAREA individuală ulterioară a fiecăruia, nu pe ideea de a excela în toate domeniile. Astfel, conceptul de „a fi bun la școală” nu ar mai trebui să însemne „a excela la toate materiile” (sau de a avea note de 10 la toate materiile). Acesta fiind un lucru care dăunează (și contravine ideii de specializare). Nu poți deveni un expert sau specialist într-un domeniu, dacă ești nevoit să îți împarți timpul în multiple direcții, pentru a studia 10 materii sau domenii diferite, stufoase, cu tone de informații… este logic, nu? De aceea, școala ar trebui să solicite cu adevărat numai acel MINIM pentru fiecare materie și, începând deja de la vârsta de 12 ani (din clasa a V-a) să se axeze din ce în ce mai mult pe filtrarea și ghidarea elevilor către domeniile lor de interes, pe măsură ce acestea devin evidente pe plan individual, pentru ca ulterior (CEL TÂRZIU la liceu) să se încadreze în clase specifice domeniilor lor de interes, specializate NUMAI pe acele materii relevante domeniilor respective. Pentru că în realitate doar asta e relevant. Dar asta necesită o restructurare din temelii a sistemului actual de educație. Trebuie să se accepte ideea că la liceu pot LISPI cu desăvârșire anumite materii (nu doar să se facă mai ușor sau mai puțin – ci DELOC). Pentru că așa cum aminteam și mai sus – un elev pasionat de mate-info, chimie sau fizică, nu va dori să piardă timpul cu materii umaniste… și invers – cineva pasionat până peste cap de literatură și alte materii umaniste, nu dorește să facă deloc matematică superioară (și pe bună dreptate – a făcut suficient de multă matematică până în clasa a VIII-a… mai mult decât va folosi vreodată cu adevărat în viața de zi cu zi!).

Toate acestea ar necesita și schimbarea conceptului de clase: concret, ar trebui să nu se mai creeze clase grupând copii după vârstă, ci după interese comune și afinitate pe anumite domenii.

Astfel, clasele V-VIII ar putea exista atât sub formă clasică, având spectru general (pentru cei care nu și-au descoperit încă pasiunea/vocația), cât și sub formă de clase specializate, pentru copiii care și-au exprimat deja clar afinitatea sau dorința studierii unui anumit domeniu. Nu ar exista presiuni pentru a alege, copilul având parte în clasele cu spectru general de îndrumare cu scopul de a putea alege un domeniu care îi este drag până la finalul clasei a VIII. Trecerea într-o clasă specializată, ar trebui să poată fi făcută de copil oricând pe parcursul acestor 4 ani, la cererea elevului (și cu acordul părintelui), atunci când acesta este pregătit și s-a decis. Tot libere ar trebui să fie lăsate și transferurile între clasele specializate, în cazul în care copilul ar vrea să „testeze” (între clasele V – VIII) cum ar arăta aprofundarea unui anumit domeniu în detrimentul altuia. Iar dacă ajunge la concluzia că a ales greșit, să poată „rectifica” alegerea mergând spre altă specializare.

Realizez că așa ceva nu este posibil în prezent. O astfel de schimbare ar necesita modificări MAJORE în organizarea sistemului de învățământ, în modul de pregătire a cadrelor didactice, necesarul de personal și poate chiar de noi spații și clădiri. Dar ar fi singura cale spre o îmbunătățire semnificativă.

Pornim mai jos de la exemplul materiilor „tehnice” și felul în care sunt ele introduse în prezent în programa școlară actuală (+/-  pt că la noi „la Românica” se obișnuiește de mult timp să se facă 400 de schimbări, una mai deșteaptă ca alta, în fiecare an……):

  • până în clasa a IV-a avem:
    • Matematică
    • Științele naturii (denumire generală care poate include elemente fundamentale din Fizică, Biologie, Chimie)
  • în clasa a V-a apar noi specializări:
    • Informatică
    • Biologie
    • Educația tehnologică
  • în clasa a VI-a se adaugă:
    • Fizica
  • în clasa a VII-a se adaugă:
    • Chimia

Și uite așa crește numărul orelor petrecute la școală, dar nu neapărat pe domeniile preferate/dorite de toți elevii.

Toate aceste materii specializate ar putea fi integrate încă din gimnaziu (din clasa a V-a) în profiluri tematice multiple (nu doar „real” și „uman” – împărțirea existentă în prezent la liceu), pentru a încuraja copiii să meargă către „zona” de interes preferată. Și chiar și asta ar fi doar începutul. Ulterior, s-ar specializa strict pe domeniile complementare, compatibile, în cadrul nișei alese de copil. Exemple de clase specializate (profil „real”) cu variante de combinații ale materiilor, în baza unor domenii mai largi ar putea fi de ex:

  • Fizică + Matematică + Astronomie
  • Biologie/Anatomie + Chimie + alte eventuale specializări medicale
  • Mecanică + Termodinamică + Știința materialelor
  • Electrotehnică + Electronică + Știința materialelor
  • Biologie + Chimie + Botanică + alte materii de studiu al naturii
  • Informatică/Programare + Matematica + Algoritmi + Cybersecurity + Analiza bazelor de date/big data + alte materii specifice domeniilor IT&C.

După cum menționam, în clasele de specializare V-VIII (ca cele imaginate de mai sus), copiii nu ar mai trebui grupați în funcție de vârstă, ci în funcție de interesele personale, de dorința manifestată de aceștia de a studia anumite domenii și, poate cel mai important, de abilitățile lor. Asta pentru că pot fi copii care, datorită pasiunii și timpului investit pe un anumit domeniu, să aibă abilități mult superioare (strict pe acel domeniu) față de alții mai în vârstă ca el (care nu au studiat asta sau pe care nu i-a interesat acel domeniu)… Și e foarte normal să fie așa.

Iar cine nu se poate hotărî nici până la liceu, să poată rămâne eventual în clasele cu spectru general (similare cu cele pe care le avem acum). Deși aceste situații ar trebui considerate niște eșecuri ale școlii (și ale sistemului de educație) – nu eșecuri ale elevilor. Și asta pentru că în mod normal, cu o îndrumare activă și personalizată, în care profesorul abordează fiecare elev în mod individual, conform nevoilor sale, aceștia din urmă ar trebui să fie capabili să aleagă un domeniu până la intrarea la liceu. Dar, pentru cazurile în care acest lucru nu se întâmplă, strict pentru aceștia, o educație cu spectru general ar putea fi o soluție decentă.

Segmentarea claselor pe categorii multiple (în funcție de domeniile de interes) ar reprezenta adevăratul salt calitativ în cadrul sistemului educațional pentru copii. Iar aici, spre deosebire de categoriile de evaluare/etichetare a elevilor, cu cât vor fi mai multe categorii de clase, cu atât mai bine pentru copii. Tipurile de clase ar putea exista precum departamentele (sau specializările) pe care le regăsim în facultăți. Dar de ce să aștepți atât de mult, până la vârsta de 18+ ani, când practica arată că fiecare elev ajunge să își exprime în mod evident interesul și lipsa de interes asupra anumitor materii și domenii cu mult înainte de facultate? (în majoritatea cazurilor chiar înainte de liceu!)

De ce să forțezi un potențial artist (pictor, dansator sau sportiv) să toace matematici superioare, chimie, fizică sau orice alte domenii științifice pe tot parcursul liceului, dacă el nu dorește să facă asta sau nu se simte atras absolut deloc de aceste domenii? Și invers – de ce să torturezi un pasionat de matematică, fizică sau informatică/programare, punându-l să învețe romantismul din operele lui „cutărică”, geniul eminescian, retorica „nu-știu-care”, filozofia universului și alte elemente pe care el le consideră excentrice și total irelevante pentru pasiunile lui… când tot ce și-ar dori el să facă este să găsească un algoritm mai eficient pentru rezolvarea unei probleme de programare liniară sau de analiză a unei baze de date… (să zicem)

Revenind la ideea discutată inițial – de a evalua elevii cu „suficient” sau „insuficient”. Chiar și aici, etichetările nu ar fi complet eliminate (existând în continuare cele DOUĂ categorii), dar față de sistemul actual cu 10 categorii distincte (în cazul mediilor) și până la 100 de categorii distincte (în cazul notelor incrementate cu câte o zecime – ex. 9,25) ar fi o reducere enormă!!! Efectele pozitive ar fi descurajarea diferențierilor ale nivelului de valoare (percepută) a elevilor și încurajarea COLABORĂRII, întrajutorării și conlucrării pe domenii comune de interes (lucruri care nu pot fi implementate cu adevărat atâta timp cât în prim plan se promovează competiția).

—

DESPRE COMPETIȚIE – CONCEPT, ISTORIE, VIITOR.

Un lucru extraordinar de important este modul în care este înțeleasă, definită și promovată COMPETIȚIA, la nivel de concept, ca termen general, indiferent de domeniu (chiar la nivel global):

În 99% dintre cazuri, trăind într-o societate bazată pe competiție, încerci mereu să fii mai bun decât cei de lângă tine. Conceptul este valabil atât pe plan personal (începând de la școală, de la vârste tot mai mici), cât și pe plan profesional sau în afaceri (firmele fiind în tot atâta competiție, precum și oamenii pe plan personal, dacă nu chiar mai intens). Asta implică, tot în 99% dintre cazuri, ABSENȚA unei colaborări autentice – pentru că cei cu care ești în competiție sunt percepuți ca „adversari” pe care trebuie să îi întreci, să îi depășești. Nu ai avea de ce să îi ajuți cu ceva, cum nici ei nu ar avea de ce să te ajute pe tine. Fiecare pentru el, își vede propriul interes. Ba din contră – dacă găsești modalități de a-i îngreuna situația celuilalt (a „competitorului”), acest lucru este perceput ca pe ceva „bun” (pentru că îți dă ție un avantaj „competitiv” în fața lui).

Cu alte cuvinte, COMPETIȚIA în sensul explicat mai sus, încurajează individualismul, ego-ul, interesele personale, în detrimentul colaborării și ajutorului reciproc. Din acest punct de vedere, sunt multe voci (inclusiv a mea) care spun că acest gen de comportament este categoric în detrimentul dezvoltării și progresului (atât cel personal, cât și la nivel de business, al tehnologiei sau al rasei umane la modul general). Contra-argumentele aduse aici sunt exemplele dezvoltării omenirii în ultima sută de ani, dezvoltare văzută și interpretată de mulți ca fiind un produs sau rezultat al stilului de viață competitiv al oamenilor.

Drept urmare, ceea ce voi spune acum, va putea șoca anumiți oameni (susținători feroce ai competiției în sensul clasic, definit anterior). Dar nu-i nimic – îmi place să fac asta.

Eu consider că întreaga dezvoltare a omenirii (nu doar cea din ultima sută de ani) s-a făcut de fapt ÎN POFIDA acestor factori negativi generați de competiția dintre oameni și lucrul individual (împotriva celorlalți). Gândiți-vă cât de departe ar fi putut să ajungă omenirea dacă ar fi colaborat, dacă ar fi lucrat ÎMPREUNĂ pentru un scop comun. În loc să fie companii (sau state) care să lucreze mereu individual, în mod separat, la rezolvarea ACELORAȘI probleme, cât de rapid s-ar fi rezolvat acele probleme dacă toate resursele, atât cele umane (toți oamenii implicați în acel domeniu – experți, specialiști, oameni de știință) precum și resursele financiare, să fi fost puse laolaltă cu scopul rezolvării acelor probleme COMUNE. Cât de departe am fi fost noi (respectiv omenirea) în acest moment??? Am fi cunoscut cu toții o dezvoltare MULT mai accelerată și mai sănătoasă.

Ce replică aud imediat?

„Dar competiția scoate ce e mai bun din om. Îl face să-și depășească lenea, comoditatea, propriile limitări, îl face să-și dorească să fie mereu să fie mai bun, să vrea mereu mai mult! Doar când dai de greu iese la iveală ce e mai bun în tine… atunci dai tot ce poți, atunci te depășești cu adevărat! Toate descoperirile și întregul progres s-au bazat pe asta!”

Da și nu. De fapt nu este chiar așa. Asta este o interpretare parțială, incompletă și deci greșită. De fapt, dorința de a fi mai bun este dată de MOTIVAȚIE. Până acum omenirea a folosit competiția, respectiv dorința de a-l întrece pe cel de lângă tine, ca motivație pentru progres. Dar motivația poate să difere. Iar diferitele motivații duc la efecte (și consecințe) diferite.

Principalul efect al competiției „clasice” este să vrei să îi depășești pe CEILALȚI, să fii mai bun ca ceilalți. Aici e de fapt buba. Și dacă ești genul de om pe principiul „scopul scuză mijloacele”, înseamnă că îți limitezi singur spectrul gândirii – pentru că ignori total consecințele acelor „mijloace” folosite.

În cazul de față, primele consecințe sunt de ordin moral, însă efectele sale se răsfrâng apoi în mod concret și asupra tuturor celorlalte aspecte ale vieții noastre. Pe scurt, competiția împotriva celorlalți încurajează orgoliul, ego-ul, mândria proprie, în detrimentul celorlalte persoane și deci în detrimentul scopului comun, al binelui comun. Oamenii nu sunt adversari unul față de celălalt. Noi, toți cei care formăm rasa umană (indiferent de țară, naționalitate, culoare a pielii, religie sau orice alte criterii pe care le mai poți scorni) suntem de fapt OAMENI. Toți avem un scop comun, mai întâi de a supraviețui și, odată ce acest aspect este rezolvat, să ne dezvoltăm în continuare și să trăim din ce în ce mai bine TOȚI pe această planetă, să prosperăm și să fim fericiți ÎMPREUNĂ. (Nici nu mai aduc în discuție și enorma problemă a echilibrului vieții la nivel planetar, în care ar intra TOATE VIEȚUITOARELE și toate ecosistemele existente.)

 

Ca o paranteză, vă las mai jos frumoasa poveste a conceptului african UBUNTU:

Totul a pornit de la un experiment pe care l-a făcut un antropolog care studia un trib african izolat. El le-a propus un mic „joc” copiilor din acel trib, pentru a le observa comportamentul atunci când se află în competiţie. A pus un coș mare, plin cu fructe, lângă un copac și revenind lângă copii, a trasat o linie pe pământ, i-a aliniat pe toți acolo și le-a spus că cine va ajunge primul la coș, va câștiga toate fructele. Când a dat startul pentru alergare, toți copiii s-au luat de mână și au alergat împreună, apoi s-au așezat să se bucure de premiu.
Când i-a întrebat de ce au alergat așa, din moment ce unul singur ar fi putut câștiga toate fructele, ei i-au răspuns:
– Ubuntu… Cum ar fi putut unul dintre noi să fie fericit, dacă toți ceilalți ar fi fost triști?

* Ubuntu – un cuvânt vechi african, concept-bază a culturii Xhosa, însemnând „omenie faţă de ceilalți”. Este echivalentul conceptului creștin de „omenie” și se poate traduce prin „eu sunt ceea ce sunt datorită a ceea ce suntem noi toți”…

Oare cât am putea să învățăm și noi, „occidentalii”, din asta? Oare cum am schimba felul în care ne învățăm copiii să se comporte și să trăiască? Oare cum s-ar schimba societatea noastră dacă ne-am ghida după acest concept de „fericire comună”?

 

Revenind însă la subiectul anterior, efectul de MOTIVARE în scopul progresului îl putem obține și motivându-ne să ne depășim pe noi înșine! În acel moment se schimbă întreaga perspectivă, întreaga paradigmă. Se poate numi tot „competiție”, dar nu va fi ÎMPOTRIVA CELORLALȚI, ci competiția CU NOI ÎNȘINE, păstrând dorința progresului, dezvoltării și autodepășirii. Când gândești în acest fel, colaborarea este nu doar o posibilitate, ci o necesitate pentru a mări eficiența acestui progres.

Ideea pe care și artele marțiale o promovează – doar că deseori o face numai la nivel filozofic, iar practic greșește profund organizând competiții și promovând valoarea bazată pe comparația cu alții… Dar esența din spatele artelor marțiale chiar asta este: de a fi azi mai bun ca ieri, și mâine mai bun ca azi. Să te compari pe tine, tot CU TINE, dar cu cel de „ieri”. Această modalitate este nu doar superioară din punct de vedere etic și moral, ci mai bună din toate punctele de vedere: este mai eficientă la folosirea resurselor, mai eficientă ca timp de rezolvare a problemelor… pur și simplu o formă SUPERIOARĂ oricărei alte metode de progres.

Alt neajuns al comparației cu alții este că oferă un sens alterat al valorii. Pentru că punctul de referință este unul greșit (inconsecvent și irelevant). Faptul că într-un anumit moment ești mai bun decât o altă persoană, nu indică progresul tău general. Este doar un rezultat de moment, fără legătură directă cu drumul parcurs de tine până acolo, de trendul pe care îl înregistrezi (pozitiv/negativ) sau cu nivelul tău pe o perioadă semnificativă de timp. Pentru că reperele se schimbă de la moment la moment, ele nu pot fi puse într-un grafic și nu pot indica nivelul tău real. De aceea, întreaga comparație (ca urmare a unei competiții) devine irelevantă pentru progresul propriu sau adevărata valoare a ta ca om.

Exemplu concret: faptul că ai câștigat o competiție sportivă, nu arată că tu ai progresat, ci doar că ai fost mai bun, în acel moment, față de persoana X. În realitate, orice variantă este posibilă: că ai progresat, că ai stagnat sau că ai dat înapoi. Poate că doar în acel moment (t1) erai mai bun ca celălalt, dar în realitate poate că progresul tău era de fapt negativ… Iar persoana pe care ai întrecut-o în acel moment, avea un progres pozitiv continuu, depășind ulterior la scurt timp nivelul tău… Acest exemplu poate fi reprezentat grafic astfel:

Din acest punct de vedere, competiția clasică devine nu doar irelevantă, ci de-a dreptul nocivă pentru autoevaluarea individuală. Te amăgește, te minte, te dezinformează, arătându-ți un nivel abstract al valorii tale, care poate fi, în funcție de situație un nivel aparent foarte bun sau unul aparent foarte prost (depinzând de punctul de reper pe care ți-l iei în fiecare moment). Folosind acest tip de evaluare, poți ajunge în situații aparent paradoxale în care nivelul tău ar putea fi și bun și prost, în același timp, și totodată să nu ai nici cea mai vagă idee despre adevărata ta valoare sau despre progresul tău personal.

Iar pentru progresul comun, din cauza folosirii ineficiente a resurselor (umane, de timp, de informații deja cunoscute de unul sau de altul, dar care nu se pun la comun) această abordare este nocivă și pentru grupuri, comunități (și prin extenso – rasei umane în general).

CONCLUZIE: Sunt un mare susținător al competiției – însă al competiției CU TINE ÎNSUȚI. Sunt pentru folosirea acestui gen de competiție în vederea urmăririi progresului propriu – cel real/autentic. Trebuie să ne hrănim dorința de autodepășire, constant și consecvent, dar nu cu scopul de a depăși pe altcineva. Punctul de reper (sau termenul de comparație) trebuie să fii mereu TU – respectiv nivelul tău, pe parcursul timpului, evaluat și reevaluat constant, față de nivelul tău anterior. Iar la nivel de grup (indiferent ce ar însemna acel „grup” – clasă, școală, companie, țară și extins până la nivel global) susțin vehement COLABORAREA în scopul binelui comun, în detrimentul competiției clasice!

Revenind pentru o clipă la evaluările școlare bazate pe calificative și note – granulația excesivă a categoriilor sau nivelelor abstracte (și apoi și prezentarea „publică” a acestor rezultate) nu ajută la progresul individual. Și chiar și în cazurile în care totuși acest gen de evaluare s-ar face, rezultatele ar trebui considerate informații confidențiale, relevante (eventual) numai persoanei vizate. În cadrul unui grup, promovarea agresivă a competiției clasice (între membrii acesteia) nu face decât să creeze și apoi să adâncească diferențele și aversiunile dintre aceștia, mărind ego-ul individual, gândirea egocentristă, mândria (ce duce foarte ușor la aroganță și sentimente superficiale de superioritate față de alții) și în final la un caracter uman defectuos, anti-colaborare, neechilibrat și profund asocial. Astfel de oameni ajung deseori să se dezvolte ulterior în adulți care pledează pentru diferențieri și etichetări în masă a oamenilor (conform unor categorii abstracte, inventate de ei sau de grupul lor de interese), lucruri ce conduc inevitabil către discriminare. Toate tipurile de discriminare au la bază elementele fundamentale pe care le regăsim și în competiția clasică, în care cineva luptă împotriva altuia pentru a-și măsura o anumită abilitate sau caracteristică (de la abilități fizice, la abilități intelectuale sau financiare), în urma căreia părțile vor să se întreacă reciproc.

—

PUȚINĂ ISTORIE – povestită într-un mod cât mai simplist

Noi oamenii am fost programați să reacționăm competitiv. Genetic (sau antropologic) vorbind, omul, ca și orice altă viețuitoare, a funcționat după legea supraviețuirii – cel mai abil* va supraviețui. (*„abil” putând lua diverse forme în funcție de cine sau ce vorbim: „puternic”, „adaptabil”, „inteligent”, etc.)  Pentru a supraviețui, omul a fost mereu în competiție – atât cu alte specii, cât și cu alți membri ai propriei rase. Cine nu făcea față, murea. Pentru a supraviețui trebuia să fii mai bun decât cel de lângă tine, să te adaptezi mai bine (inclusiv mediului, condițiilor meteo, etc). Înțeleg asta. Problema este că în timpurile respective omul (și respectiv creierul său „primitiv”) nici nu putea gândi în alt mod. Pe lângă asta, și prioritățile lui erau altele. Gândurile erau mai degrabă pe linia: „Dacă nu prind acum animalul ăsta, ce o să mâncăm diseară?”, „Vom spraviețui săptămâna asta?”, „Mă va mânca oare acel tigru?”… și altele similare. 😁

Competiția era cea mai simplă și mai primitivă formă prin care o specie (sau individ al speciei) putea să își asigure supraviețuirea. Dar dezvoltarea creierului uman precum și progresul civilizației noastre au făcut ca prioritățile să se schimbe. De ceva timp (până în 100 de ani) au început să se promoveze idei moderne precum „eliminarea discriminării” (indiferent de criteriu, chiar dacă un om sau grup de oameni poate exercita mai multă putere, influență sau control asupra altora care nu corespund acelui criteriu, nu mai au dreptul să o facă), „ajutarea celor slabi” (indiferent că e vorba de probleme fizice, dizabilități sau probleme financiare, cei slabi sunt ajutați și protejați – cu legi, drepturi și bani pentru a putea supraviețui și ei) și multe altele în același spirit, contrar ideii inițiale de competiție și „supraviețuirea celui puternic”. Acum promovăm deja idei de supraviețuire a tuturor, atât puternici, cât și slabi.

Dacă legea competiției (doar cel puternic supraviețuiește) s-ar fi păstrat, atunci nu am fi văzut astfel de schimbări în societatea umană, nu s-ar mai fi ajuns la concluzia că trebuie ajutați și cei slabi să supraviețuiască. Acestea sunt elementele care ne diferențiază de spiritul animalic și primitiv al competiției „împotriva celorlalți”.

În preistorie însă, a existat competiție cu scopul supraviețuirii. Asta au făcut și primii hominizi bipezi aprox. 3 milioane de ani în urmă (ex. celebra Lucy), continuând apoi cu primii oameni, din specia homo erectus, la începutul paleoliticului (acum aprox. 1 milion de ani, când a debutat practic epoca de piatră). Paleoliticul – cea mai lungă eră din istoria omenirii (1 milion – 10.000 î.e.n.) – a fost o perioadă de tranziție și evoluție forțată de împrejurări, în care oamenii luptau efectiv pentru supraviețuire: la început pentru supraviețuire în fața altor animale existente pe Pământ și ulterior, odată ce animalele nu au mai prezentat un pericol direct pentru dispariția oamenilor, lupta pentru supraviețuire și supremație s-a dat între speciile de umanoizi existente în acel timp. Concret, până acum 30.000, homo sapiens coexista cu homo neanderthalensis, când aceștia din urmă au dispărut (datorită glaciațiunii, a evoluției și dezvoltării mai rapide a omului modern – homo sapiens – sau mai degrabă o combinație a celor doi factori). Și asta pentru că s-au găsit și dovezi care arată cazuri de familii mixte, formate din cupluri în care un partener aparținea speciei homo sapiens și al doilea homo neanderthalensis. Ceea ce dovedește existența conceptului de cooperare (sau măcar de toleranță, acceptare, înțelegere, și ceva ignoranță probabil) între cele două specii, cu mai mult de 30.000 ani în urmă…

Începând însă cu neoliticul (la finalul epocii de piatră, acum 11-12.000 ani), după descoperirea și apoi dezvoltarea agriculturii și domesticirea primelor animale, putem spune că oamenii au reușit într-un final să bifeze „primul nivel”: SUPRAVIEȚUIREA – în sensul larg al cuvântului. Deja homo sapiens devenise unica specie de oameni și specia supremă pe Pământ, nemaifiind pusă în pericol în mod direct existența ei de nimic (cu excepția poate a schimbărilor de climă – când trebuiau să fie în stare să se adapteze rapid). Dar cel puțin nu din pricina altor viețuitoare ce coexistau pe Pământ. Realizarea o putem compara și cu prima treaptă din Piramida lui Maslow – nevoile primare (necesare supraviețuirii).

Din acel moment, scopul sau prioritatea omenirii s-a schimbat din nevoia strictă de „a supraviețui” la nevoia de „a se dezvolta” – a evolua pe toate planurile, și în special intelectual. În timp, aceasta a dus la o dezvoltare culturală și tehnologică semnificativă a societății. În acest fel, conceptul de competiție cu care am fost obișnuiți noi, ca oameni, ca specie umană, din acel moment nu mai era prioritar. Oamenii nu mai aveau nevoie să se „întreacă” cu factori externi pentru a supraviețui sau să concureze cu alte specii pentru „dominare”, pentru că fuseseră deja toate depășite… Și pentru că inițial nu știau cum să modifice acest concept, au menținut competiția sub aceeași formă și în cadrul speciei umane. Astfel, indivizii unui grup sau ai unei comunități ajungeau să concureze între ei pentru diverse avantaje sociale. Practic se luptau unul ÎMPOTRIVA altuia.

De ce e ciudat asta? Pentru că toți aveau același scopuri: 1. Să supraviețuiască (o „căsuță” bifată deja, pe scara evoluției umane, cu foarte mulți ani înainte) și 2. Să se dezvolte/să progreseze în continuare, atât pe plan personal (ca indivizi), cât și la nivel de grup/comunitate (sau specie umană). Acesta ar fi practic momentul istoric din care începe cu adevărat „haosul” progresului uman.

Pentru realizarea punctului 2 (dezvoltarea – atât individuală, cât și de grup), a lupta unul împotriva altuia având totodată un scop comun este extrem de ineficient, comparativ cu a conlucra/colabora pentru atingerea acelui scop comun.

Și astfel, acest concept al „competiției”, preluat din lunga istorie de supraviețuire a speciei umane, a fost menținut chiar și atunci când acesta nu mai era necesar. Scopul omenirii s-a schimbat. Conceptul de competiție a evoluat. Acum nu mai ai de ce să te lupți cu alt om, pentru că vrem oricum (sau ar trebui să vrem) să supraviețuim toți. Acum prioritatea este alta: ea constă în progres, dezvoltare și autodepășire. Iar această prioritate, acest scop , poate fi atins mult mai eficient folosind COLABORAREA, în paralel cu competiția cu propria persoană (ca motivație pentru progres, dezvoltare și autodepășire continuă), așa cum menționam anterior.

 

CONCLUZIE ȘI VIITOR:

TREBUIE să vrei să fii mai bun, dar nu în detrimentul altuia. Și între timp începem să înțelegem că nici măcar în detrimentul altor specii. A fii TU mai bun (sau specia ta mai bună) nu ar trebui să însemne distrugerea celuilalt (sau celeilalte specii). Progresul personal (sau al speciei tale) trebuie să respecte regula de bază a păstrării echilibrului și armoniei naturale, a ecosistemelor existente, a protejării și menținerii intacte a mediului înconjurător. În lipsa acestor criterii, propriul progres va avea efecte negative asupra tuturor, inclusiv a ta. (Așa cum devine evident în prezent și la nivelul rasei umane pe planeta Pământ.)

Ca paranteză: de mai puțin de 100 de ani, după explozia tehnologică inițiată de revoluția industrială, există o revenire a ideii de supraviețuire a speciei umane, nu determinată de cauze „externe” (cum era cazul înainte – de alte specii sau viețuitoare), ci din cauze „interne”. Astfel, din cauza faptului că omenirea a depășit atât de mult toate celelalte viețuitoare de pe Pământ, a ajuns să facă exces în toate aspectele și pe toate planurile, dăunând vieții (generic vorbind – adică tuturor viețuitoarelor, inclusiv a sa, ca om). Din cauza faptului că nu cunoaște limite și nu este nici pe deplin conștient de importanța și necesitatea de a trăi/exista în armonie cu toate celelalte specii existente, a ajuns să consume iresponsabil și în mod excesiv resursele planetei, poluând mediul înconjurător, ignorând cu aroganță și distrugând ecosistemele existente și echilibrul natural dintre speciile de pe Pământ, aducând extrem de multe specii de viețuitoare în pragul extincției (parte din ele trecând deja acest prag și dispărând complet din cauza acțiunilor umane la nivel planetar). Și toate acestea, firește că îi periclitează și existența sa, afectând în mod direct întreaga omenire / specia umană în sine.

Similar cu un virus sau cu un cancer scăpat de sub control… Odată ce își creează un mediu propice, acesta crește și se înmulțește necontrolat, consumând resurse, distrugând ecosistemele din corpul gazdei fără să-i pese de consecințe. Și tot consumă resursele „mediului”, până ce gazda (corpul în care trăia) ajunge să moară. Și apoi, odată cu moartea gazdei, în lipsa unei alte gazde, ajunge să moară și el, virusul (sau celulele canceroase) din ea. Oamenii ar trebui să realizeze acest concept și să nu devină o pestă sau un virus scăpat de sub control pe suprafața planetei. Pentru că va duce inevitabil la propria pieire.

Toate aceste aspecte sunt cauzate din instinctul primar, primitiv, al omului de a fi în competiție cu tot și orice, de a învinge pe oricine. Doar că de la un anumit punct, acest lucru devine dăunător, întorcându-se împotriva sa – ca orice exces, de altfel.

Aparent paradoxal, omul a devenit atât de „bun” (comparativ cu orice altceva de pe planetă) încât a devenit în același timp și extrem de „rău”, de nociv. Ironic, nu? Însăși lupta începută inițial pentru supraviețuire și ulterior competiția continuă exercitată în mod agresiv, abuziv și fără limite, poate conduce în timp la însăși dispariția omenirii – practic exact opusul scopului inițial…

Și cu asta închei și vă las să reflectați un pic, fiecare după bunul plac.

Cu drag,
Sensei

Tags

Share this...

Leave a Reply