INTRODUCERE
Există multe păreri pe tema agresiunilor din școli cauzate de ”bullies”. Acestea se manifestă sub forma de intimidări, hărțuiri, umiliri sau agresiuni (verbale și/sau fizice) îndreptate asupra altor elevi. Similar, există multe păreri și despre strategiile de combatere a lor. Însă multe dintre informațiile disponibile copiilor și părinților prezintă soluții ineficiente în rezolvarea problemelor (și uneori chiar contra-productive sau dăunătoare victimelor).
Vom porni de la definiția de „bullying”. Și asta pentru că diferiți experți aduc interpretări diferite acestui fenomen. Unii interpretează termenul de bullying strict ca agresiuni verbale sau care aduc atingere sentimentelor victimelor. Alții (categorie în care ne aflăm și noi) spun că bullying-ul este de fapt un fenomen mai complex, care poate debuta cu agresiuni verbale (porecle, jigniri, intimidări, umiliri), însă foarte ușor se poate agrava/transforma ulterior și în agresiuni fizice (fie indirecte – adică asupra lucrurilor/obiectelor din posesia victimei, fie directe – adică asupra victimei în sine).
CE ÎNSEAMNĂ DE FAPT BULLY?
ISTORIE, ETIMOLOGIE, DEFINIȚII
Cuvântul bully s-a răspândit în întreaga lume din limba engleză, unde înseamnă – ca verb – a intimida, a teroriza, a brutaliza, a nu lăsa în pace. Are aceeași formă și ca substantiv sau adverb (ori adjectiv), păstrând sensurile de bază ale verbului adecvat acestor forme gramaticale. De-a lungul timpului, însă, cuvântul bully a avut o multitudine de înțelesuri.
Experții susțin că ar fi ajuns în limba engleză aproximativ în secolul 16, fie ca derivat al termenului „billy” (respectiv hillbilly) care în nordul Angliei și în Scoția însemna „bun prieten” (conform Oxford English Dictionary), fie din termenul olandez „boel” – popular în acea vreme – care însemna frate, prieten, camarad, iubit.
Pe parcursul secolelor 16-18, bully a fost folosit predominant ca termen de alint, inițial pentru ambele sexe, însă după jumătatea secolului 17 destinat numai bărbaților. Pe scurt însemna „prieten”, reprezentând oameni apropiați cu care îți petreceai timpul. Când erai într-un astfel de grup și făceai prezentările unei alte persoane, ai fi spus „Let me introduce you to my bullies…” – în sensul de „Permite-mi să-ți fac cunoștință cu prietenii mei…”
În secolul 19 și începutul secolului 20, bully era deja folosit și ca adverb (sau adjectiv), însemnând ceva foarte pozitiv – bine/bun, remarcabil, excelent, super, cool, sau ca substantiv – victorie, reușită.
Bully! – Bravo! sau Am reușit! / Victorie!
Bully for you! – Bravo ție! / Grozav! / Mă bucur pentru tine!
That is bully! – Grozav! / Asta este excelent/remarcabil/super!
Theodor Roosevelt – președintele SUA între 1901-1909 – este faimos pentru folosirea termenului bully în mai multe ocazii oficiale (discursuri sau scrisori), în sens pozitiv.
Chiar și Casa Albă a fost denumită de Roosevelt drept „the bully pulpit” – adică o platformă grozavă pentru susținerea unui program. Ca definiție, termenul era cunoscut drept „o poziție care îți oferă oportunitatea să vorbești pe o anumită temă și să te faci auzit”.
Cum s-a ajuns însă de la o extremă la alta? Când și cum a făcut termenul „bully” tranziția de la pozitiv la negativ, ajungând să fie perceput și înțeles ca opusul său din vechime (agresor/hărțuitor vs. bun prieten)?
„Revoluția” definiției a venit abia după anul 1970, după ce Dan Olweus – un sociolog norvegian – a făcut un amplu studiu referitor la problemele de relaționare dintre elevii din școli și agresiunile (în special verbale) care aveau loc extrem de frecvent între ei, fenomen pe care acesta l-a denumit și l-a promovat sub forma de „bullying”. După mai multe preluări în diverse știri, studii de caz și articole din mass-media, termenul bully s-a transformat într-un final în ceea ce știm cu toții azi.
Conform primelor studii popularizate de Olweus, termenului de bullying îi erau atribuite 3 elemente obligatorii. Astfel, pentru a fi bullying, un comportament trebuia să aibă următoarele caracteristici:
- Să reprezinte un dezechilibru de putere – situație în care o persoană o domină pe cealaltă
- Să se repete frecvent (regulat/constant)
- Să provoace neplăcere victimei, iar această neplăcere să îi genereze satisfacție agresorului.
Susan Limber – directorul programului Olweus in SUA – a completat și detaliat ulterior definiția, segmentând comportamentele de bullying, astfel:
- agresiuni verbale directe (jigniri, etichetări, umiliri publice, etc.)
- agresiuni verbale indirecte (răspândirea de zvonuri, când auzi lucruri negative despre tine de la alții)
- farse / glume proaste – verbale sau fizice („pranks” cum sunt cunoscute în America)
- cyber-bullying: orice agresiuni online, intimidări, jigniri, umiliri, hărțuiri sau răspândiri de zvonuri (în formă scrisă sau sub formă multimedia/audio-video)
- excluderi/includeri sociale selective (ex. eliminare dintr-un grup sau includere pe baza unor criterii stricte și subiective sau contextuale), inclusiv condiționarea socială sau alegerea selectivă a prietenilor (ex. daca vrei sa fii prieten cu mine, nu poți fi prieten și cu X…)
- hărțuiri și agresiuni fizice directe (te împinge, te bate, te lovește)
- hărțuiri și agresiuni fizice indirecte (îți ia un lucru de-al tău și ți-l aruncă / murdărește / strică / distruge)
- intimidarea/amenințarea directă și generarea fricii
FENOMENUL „BULLYING” ÎN SECOLUL 21
Bullying este în zilele noastre un fenomen extins în toate domeniile și afectează persoane indiferent de vârstă, categorie socială, sex, zonă geografică, etc. Exceptând violența fizică, există multe elemente pe care le regăsim în bullying-ul „non-fizic” (cel ce include agresini verbale, emoționale și/sau sociale) care sunt deja o parte nelipsită din lumea ce ne înconjoară, o parte din felul nostru de a relaționa. Sintagma „supraviețuirea celui puternic” este un principiu ce se răsfrânge și relațional/social prin comportamente de dominare, intimidare, excluderi etc, ca lucruri acceptate și considerate de societate ca fiind „normale”. Iată mai jos niște exemple:
- La locul de muncă, sunt generate conflicte și confruntări (directe sau indirecte), unele de intimidare, altele de dominare, excluderi sau includeri sociale selective.
- Politicienii încearcă mereu să se intimideze și să se domine reciproc, răspândesc zvonuri (și minciuni), atacă direct sau indirect alte persoane și manipulează populația în scopuri personale sau de grup.
- Excluderea selectivă din grupuri este la ordinea zilei în cadrul organizațiilor sau a cluburilor care acceptă doar membrii lor, excluzând orice alte persoane. Inclusiv la nivel global se aplică astfel de excluderi – chiar și conceptul de „țară” poate fi privit sub forma excluderii (fiecare țară având doar cetățenii lor, cu reguli bazate pe criterii ce țin strict de apartenență și nimic mai mult, impunând celor din afara „grupului” condiții stricte de relaționare, acces în spațiul geografic al „grupului” sau de aderare la acel „grup”…)
Lista cu astfel de exemple ce pot fi interpretate ca fiind forme de bullying „normal” și acceptate în cadrul societății umane ar putea continua. Astfel, exceptând violența fizică, bullying-ul relațional și social nu poate fi stopat, ci doar gestionat și eventual limitat prin educație. El reprezintă, în fapt, o formă sau metodă de socializare competitivă folosită peste tot în lume și care ar trebui cunoscută de fiecare om, împreună cu strategiile specifice de gestionare.
Din acest motiv, nu-i poți spune copilului că ceilalți nu ar avea voie să facă glume pe seama lui, să-l intimideze sau să-l excludă dintr-un grup de prieteni de joacă… Putem spune că nu este prea frumos sau că nu este elegant – dar nu că „nu au voie”. Copiii pot face asta, chiar dacă în esență sunt lucruri „rele”, urâte, nepoliticoase, rău intenționate și lipsite de empatie. Exact asta i se va putea întâmpla și în „lumea reală”, în afara școlii, precum și în viața lui de adult, după ce termină școala. Din acest motiv, copilul ar trebui să cunoască și să știe cum să gestioneze acest tip de interacțiune socială sau relaționare. Poate că forma (sau modul) în care este folosit bullying-ul de adulți este diferit de cel întâlnit la copii, însă fundamental comportamentele sunt similare și au același scop: dominarea, controlul sau puterea exercitate asupra altor persoane, pentru a câștiga un statut social mai bun, o imagine mai bună, beneficii materiale sau satisfacții emoționale.
Bullying-ul începe de fapt încă de la vârste de 1-2 ani, când copiii învață deja primele forme de manipulare, exasperând părinții (sau frații) prin comportamentele lor (ex. plâng pentru a obține niște beneficii, repetă zgomote atunci când observă că acestea sunt deranjante pentru ceilalți, etc. – doar pentru că asta atrage atenția asupra lor, făcându-i să se simtă mai importanți sau aducându-le satisfacții emoționale sau/și materiale).
În acest fel, observăm cum toate caracteristicile fenomenului descrise de Dan Olweus (detaliate mai sus) sunt satisfăcute. Remarcăm aici în special a treia caracteristică a fenomenului – respectiv faptul că sentimentele negative de supărare, frustrare sau exasperare (în exemplul nostru ale părinților) sunt percepute în mod pozitiv de copil (care se simte foarte bine văzând efectul negativ generat și mai ales faptul că are chiar el puterea de a genera acel efect). Acest lucru este motorul sau motivația care îl poate determina pe copil să continue comportamentul de bullying pe o perioadă mai lungă de timp.
Cât timp? Există două variante:
- Atâta timp cât obține satisfacție (respectiv atâta timp cât obține rezultatul dorit), sau
- Atâta timp cât îi este permis (pentru că în cazul copiilor, acest comportament poate fi stopat de părinți, care pot asuma foarte ușor statut de autoritate în fața acestora prin pârghii specifice).
Comportamente similare de bullying, care pornesc de la aceeași motivație, se întâmplă și între frați, între colegi de școală, între colegi de muncă, între parteneri de viață (inclusiv soț-soție). Pentru copil, însă, este primul mod de a-și exercita și antrena spiritul de dominare și competiție care provine din instinctul animalic de supraviețuire cu care orice om se naște. La început este varianta necizelată, necenzurată, needucată și nedisciplinată a acestui instinct, însă ulterior devine mai „rafinat” și mai eficient, pe măsură ce acumulează experiență. Neghidat, acest tip de comportament o poate lua însă și razna, copilul (și ulterior adultul) putând exagera și depăși orice limită de bun simț pe care o persoană ar trebui să o aibă în cadrul unei societăți moderne, ajungând practic să abuzeze de aceste „abilități”.
Reversul medaliei – extrema opusă – este la fel de greșită. Spre exemplu, dacă un copil este învățat de părinți că ori de cate ori un alt elev îl jignește, face mișto de el, face glume sau îi spune/face niște lucruri urâte, singura lui soluție este să meargă să îl spună profesorului (sau unui alt factor autoritar din viața lui) și apoi acela îl va pedepsi pe agresor pentru el – preluând astfel problema și întreaga responsabilitate a rezolvării acesteia în locul lui – atunci copilului îi va spori neîncrederea în propriile forțe (considerând că el nu poate gestiona singur situația sau că nu ar avea nici măcar dreptul de a o gestiona pe cont propriu) și, neajustat corespunzător, un astfel de comportament (sau obișnuință) va risca, în decursul anilor, să îl lase pe acel copil total nepregătit din punct de vedere social, putându-i crea mari probleme de relaționare și socializare ca adult – rămânând în permanență dependent de alți factori autoritari externi și totodată o victimă și o țintă ușoară pentru oricine.
Copilul trebuie să știe că nu toți oamenii vor fi drăguți cu el (sau cel puțin nu tot timpul). Viața poate fi uneori o luptă de supraviețuire, alteori o competiție acerbă pentru un statut social mai bun, mai multă putere, mai mult control, mai mulți bani, mai multă recunoaștere (în cadrul unui grup)… Și de aceea, copiii trebuie învățați cum să gestioneze aceste situații conflictuale și SINGURI, pe măsură ce se confruntă cu ele. La început va fi vorba de lucruri simple (ex. cuvinte urâte sau glume proaste din partea colegilor), dar pe măsură ce cresc, se vor adăuga altele, până la finalul școlii putând avea practic experiență cu întreaga paletă comportamentală de tip „bully” – ceea ce este un lucru util, cu condiția să învețe cum să combată efectele negative ale fenomenului și cum să prevină sau să gestioneze eficient situațiile întâmpinate.
Veți spune probabil – „E doar un copil… cum să treacă prin atâtea încă din copilărie? E rolul meu ca părinte să îl apăr, iar la școală e rolul profesorului (și al școlii) să aibă grijă de el…” Da și nu… Există anumite responsabilități pe care atât părinții, cât și profesorii (sau școala) trebuie să și le asume (ex. educarea și ghidarea acestora – existând metode și pârghii specifice prin care aceștia pot ajuta la crearea și încurajarea unui mediu propice pentru copii și socializarea acestora, prin reguli și proceduri care să îi ghideze – de la beneficii până la sancțiuni disciplinare). Dar nu trebuie să avem așteptări și nu trebuie să tindem către o protecție de tip „bulă”, în care copilul să fie ținut departe de orice „rău”, pentru a fi în afara oricăror pericole. Pentru că „protejându-l” în acest fel de ceea ce va fi oricum inevitabil, problemele lui de relaționare se pot doar agrava pe măsură ce acesta crește.
Nu putem ține copiii (și ulterior adolescenții) într-o astfel de „bulă” impenetrabilă, fără a-i lăsa să intre în contact cu nimic neplăcut, rău sau incomod. Doar prin învățarea copiilor despre existența acestui fenomen și metodele de contracarare a lui, îi pregătim gradual, progresiv, pentru viață – de la situații simple în clasele primare, până la situații mai complexe (sau mai grave/dure) ulterior. Trebuie doar să îi ghidăm și să îi lăsăm să își formeze propriile experiențe, ajutându-i activ să își creeze propriul lor sistem de gestionare a acestor situații.
Cu toate acestea, din punct de vedere al găsirii unei rezolvări, practica de combatere a fenomenului bullying se concentrează, de obicei, pe implementarea de soluții care ajută doar indirect victimele, prin schimbarea sau influențarea mediului înconjurător acestora. Mișcările anti-bullying se rezumă în mare parte la cadre organizatorice în care comportamentele negative ale agresorilor sunt interzise și pedepsite, fără a se pune accent pe ajutarea directă a victimelor (prin oferirea de unelte sau tehnici concrete cu care acestea să prevină sau să gestioneze situațiile întâmpinate, rezolvându-și astfel pe cont propriu problemele de socializare) și nici pe ghidarea, educarea sau reabilitarea agresorilor.
Se pornește de la premisa că victima nu are nicio putere pentru a gestiona sau a rezolva problema socială cu care se confruntă (sau că nu este responsabilitatea ei să o facă) și de aceea singura soluție rămasă ar fi ca altcineva, din afară, să schimbe lumea din jurul victimei pentru a acomoda lipsurile, vulnerabilitățile sau sensibilitățile acesteia… Este o abordare similară celei din povestea omului care locuia lângă un râu, dar murea de foame, căruia vecinul pescar i-a dat de mâncare pește pentru a-l salva. Vecinul nu și-a dat seama că așa îl „salvează” doar pentru o perioadă scurtă de timp, făcându-l în timp să fie dependent de ajutorul extern – și că ar fi fost mai bine să-i ofere o undiță și să-l învețe să pescuiască pentru a-și putea procura singur de mâncare, chiar dacă la început i-ar fi fost mai greu – și astfel să-l „salveze” pe termen lung, arătându-i cum să fie independent și responsabil.
Diferența între cele două abordări este fundamentală și se referă la cât de dependente sau independente de un „sistem” vor fi acele persoane. Dacă ajutorul constă în „oferirea de hrană”, atunci trebuie „să-i dai de mâncare” victimei de fiecare dată când îi e foame, făcând-o dependentă de tine (sau de „sistemul” pus la punct de tine). Dacă îl înveți pe acel om „să pescuiască” (să-și obțină singur hrana), îl faci independent sau auto-suficient, oferindu-i libertatea de a-și lua viața în propriile mâini.
Paralelă cu societatea contemporană:
În practică, nimeni nu se va situa la vreuna dintre aceste extreme – 100% independent (auto-suficient) sau 100% dependent. Omul, fiind o ființă socială, va încerca să găsească un echilibru undeva la mijloc. Cu toate astea, de cele mai multe ori, el se va situa mai aproape de starea de dependență decât de cea de independență/auto-suficiență. Iar asta se întâmplă pentru că, de regulă, cei care asigură conducerea unui sistem, tind să încurajeze dependența de acest sistem, fiindu-le astfel mai ușor să controleze și să conducă. Tabloul este completat și de sentimentul de comoditate, complezență, rezistență la schimbare și ezitare de a ieși din zona de confort specifică oamenilor.
În mod uzual, se menține un oarecare echilibru, însă raportul de putere dintre cele două părți (individ vs. autoritate) poate fluctua. Din principiu, conducerea – în sensul cel mai larg al cuvântului – nu va dori să ofere celor conduși mult prea multe pârghii de influențare a celor care iau deciziile, justificând mereu limitările diverselor libertăți sau drepturi ca fiind necesare, „pentru binele” sau „pentru siguranța” și în folosul oamenilor, pentru securitatea și liniștea lor. Astfel, conducerea ar rămâne (singura) responsabilă să-i protejeze pe cei conduși, și asta pentru că o mai mare responsabilizare a acestora din urmă, i-ar face mai puternici, prea puțin dependenți de sistem și deci mai greu de controlat. Nu vom dezvolta acum acest subiect, fiind o discuție separată, de altă factură, ce ține pe de o parte de modul de organizare a societății, și pe alta de educația și capacitățile individuale ale oamenilor de a prelua responsabilitatea propriilor vieți. Principiul însă este important de înțeles: de la cel mai mic, la cel mai înalt nivel, lupta se dă pentru cine deține puterea sau controlul asupra celeilalte părți implicate în ecuație.
Revenind strict la fenomenul de „bullying”, ideea de a schimba mediul înconjurător pentru a-l determina să accepte o persoană (sau tipologie de persoane) este un lucru greu de realizat și de menținut, mai ales în contextul în care nu faci și eforturi pentru a da posibilitatea victimei de a se schimba pe sine (prin educarea acesteia pentru a o face să se adapteze mai ușor sau ajutând-o să devină mai puternică și, în acest fel, să poată înfrunta problema, fără a mai aștepta de fiecare dată ajutor din exterior).
Este similar cu cele două tipologii de gândire: gândirea de avocat și gândirea de psiholog (a se înțelege „strategia de abordare” a unui avocat vs. a unui psiholog).
Dacă gândești ca un avocat, vezi doar cadrul legal și încerci să schimbi totul cu excepția victimei: vei pleda pentru legi mai stricte care să protejeze victima (în special indirect pentru că acestea au efect deseori după ce victima este agresată), vei dori să dai mai multă putere poliției sau altor factori de control din mediul social în care trăiește victima, vei încerca să induci schimbări în comportamentul celorlalți, considerați (potențiali) „agresori” – nu și în cel al victimelor (de ex. interzicând comportamente și limitând anumite libertăți, sub sancțiunea unor pedepse mai aspre). Practic, vei avea în vedere orice, cu excepția unor măsuri care să vizeze direct victima și schimbarea/adaptarea acesteia.
Caz fictiv, pentru a exemplifica principiul de gândire și acțiune a tipologiei „avocat” (abordare juridică):
Când o victimă (a unei „agresiuni”) vine la un avocat, iar acesta o întreabă „Care este problema?” – victima va răspunde în esență că „se simte ca o victimă” din cauza acțiunilor altor persoane. Atunci avocatul va face exact ceea ce știe mai bine – va spune: „Nu te îngrijora, mă voi ocupa EU de problema ta pentru tine… Este rolul meu să te protejez și să mă asigur că agresorul va fi pedepsit conform rigorilor legii, la capacitatea maximă permisă de lege. Voi avea grijă să prezint problema din punctul tău de vedere, îți voi crea imaginea perfectă de victimă persecutată și cetățean model. În plus, mă voi asigura ca agresorul să fie prezentat în fața judecătorului în cel mai nefast mod posibil, îl voi face să arate ca un infractor ticălos și vinovat de fapte sale… îl voi demoniza și dezumaniza în fața tuturor pentru a mă asigura că primește pedeapsa maximă, iar tu beneficiile sau despăgubirile cele mai mari. Practic, ca soluție la problema ta, mă voi asigura că întreaga lume/societate de lângă tine va face ajustările necesare și se va schimba pentru a putea acomoda vulnerabilitățile tale.” Prezentarea de mai sus este în mod vădit și intenționat exagerată și nu reprezintă efectiv cuvintele pe care le-ar folosi un avocat, însă ele scot în evidență esența strategiei (sau a gândirii) unui avocat pentru rezolvarea problemelor unui client-victimă (ex. victimă a unei agresiuni).
Astfel, inițial, când mișcarea anti-bullying a început să fie legiferată în diverse state din lume, s-a pornit de la premisa că victimele trebuie protejate, pentru că ele nu pot face nimic pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă (sau că pur și simplu nu este rolul/responsabilitatea lor să o facă), și de aceea ar trebui să schimbăm lumea de lângă aceste victime pentru a fi acceptate și a li se permite necondiționat socializarea „normală” cu ceilalți, acoperind cât mai eficient vulnerabilitățile chiar și celor mai sensibili reprezentanți ai societății…
Un studiu efectuat în anul 2013, de Universitatea din Arlington (Texas, SUA), a scos în evidență, însă, faptul că elevii sau studenții din școli, campusuri sau universități cu reglementări foarte stricte împotriva fenomenului de bullying erau de fapt mai predispuși la agresiuni din partea acestora decât cei care nu aveau astfel de reglementări în școlile lor. Concluzia este surprinzătoare și contra-intuitivă, dar totodată relevantă, având în vedere că studiul a fost făcut pe mai mult de 50.000 de copii și adolescenți din majoritatea statelor din SUA. Întrebarea care se pune atunci este următoarea: „Devine oare ineficientă combaterea fenomenului de bullying prin reglementări legale?” Dacă aceasta este singura abordare, răspunsul este categoric DA. Și nu doar ineficientă, ci uneori chiar contraproductivă – pentru că încurajează victima „să rămână o victimă”, total dependentă de sistem, fără a o stimula să facă eforturi de a se adapta, de a-și îmbunătăți propriile abilități sau de a-și schimba în vreun fel propriul comportament.
În urma mai multor studii similare, s-a ajuns la concluzia că nu este suficient doar să impui reguli sub amenințarea unor sancțiuni/pedepse pentru a combate agresiunile, ci ar trebui căutate și alte soluții, complementare, care să includă în mod concret abilitarea și responsabilizarea victimelor de a face față acestui fenomen.
Acest lucru necesită însă o abordare psihologică. Un psiholog este învățat nu să schimbe lumea de lângă victimă, ci să schimbe victima, să o ajute în mod direct să se integreze în lumea care o înconjoară. Concret, îi va arăta victimei în primul rând în ce fel încurajează chiar ea problema, apoi o va ajuta să scape de aceste vulnerabilități, pentru a deveni mai puternică/mai puțin vulnerabilă. Psihologul va face victima să înțeleagă că trebuie să își asume responsabilitatea pentru propriile sentimente și propriile acțiuni.
În concluzie, psihologul va sprijini victima în mod DIRECT, ajutând-o să se schimbe pe sine (să se adapteze și să evite consecințele traumatizante pe plan psihic și emoțional), în timp ce avocatul va ajuta victima INDIRECT încercând să schimbe lumea (cadrul legal și organizatoric) din jurul victimei, descurajându-i pe ceilalți să afișeze/folosească un anumit gen de comportament și ajutând victima, eventual, la obținerea unor despăgubiri materiale (după ce agresiunea a avut deja loc).
Firește că „adevărul” este undeva la mijloc, iar ambele abordări/strategii sunt necesare într-o societate: atât cea legislativă, cât și cea psihologică și educațională. Pentru a influența însă o schimbare concretă, directă și pozitivă, în acest document vom pune accent pe cea de-a doua abordare: partea psihologică și educațională.
O vorbă înțeleaptă, din bătrâni, care se regăsește și în artele marțiale, spune că nu trebuie să pierzi timpul și energia încercând să schimbi lumea de lângă tine – schimbă-te pe tine și atunci lumea va începe să se schimbe și ea. Schimbarea poate fi uneori concretă (adică se schimbă efectiv modul în care cineva se comportă cu tine), sau subtilă (adică se schimbă modul în care PERCEPI tu comportamentul cuiva).
Pe scurt, deși un cadrul legal poate ajuta, el are un impact limitat și trebuie completat de educație și abordare proactivă, de abilități de gestionare a comportamentului individului și al potențialilor agresori. Oamenii trebuie să fie capabili să se ajute/descurce singuri, să fie pe propriile picioare și să aibă nevoie de cât mai puțină intervenție din exterior. Soluțiile propuse de Academia Aiki Seishin Ryu sunt exact în acest spirit: de a face victimele mai puternice, mai capabile să evite și la nevoie să gestioneze/rezolve problemele agresiunilor sau a situațiilor generate de bullying.
Soluția este dezvoltată pe 3 direcții distincte:
- salvarea victimelor,
- reabilitarea agresorilor și
- securizarea școlilor/campusurilor/comunităților.
Aceasta are la bază programul american ”Gracie Bullyproof”, completat de noi cu elemente specifice, care să o facă mai eficientă și mai relevantă pe plan local. De asemenea, elemente din cadrul programului dezvoltat de sociologul Brooks Gibbs – consilier și expert bullying – au fost adăugate ca alternative în cadrul strategiei de gestionare a conflictelor verbale.
CONTEXT
În prezent, din cauza agresiunilor cauzate de „elevi-problemă” (agresori sau hărțuitori) denumiți generic „bullies”, foarte multe școli au implementat regulamente și politici cu zero-toleranță în ceea ce privește agresiunile fizice – respectiv „bătăile” între elevi. Asta înseamnă că oricine este prins că se bate, va avea probleme, fiind sancționat disciplinar: pornind de la sancțiuni verbale, până la scăderea notei la purtare sau, în cazuri grave, chiar și exmatriculare.
Este o regulă cu intenții bune, dar care trebuie implementată cu multă grijă și interpretată în sensul opririi (sau descurajării) agresorilor, nu și a victimelor care se apără! Din păcate însă, ideea de „zero-toleranță” este deseori dusă la extrem, aplicarea ei având consecințe negative în ceea ce privește capacitatea victimelor de a se apăra în fața agresorilor (sau de a interveni atunci când un alt copil este agresat). Și asta pentru că, în spiritul acestei reguli, deseori ambii copii – agresor și victimă – sunt sancționați disciplinar, chiar și atunci când numai unul dintre ei este vinovat pentru agresiune. Aici trebuie avută grijă, pentru a nu se încălca elevului (victimei) dreptul fundamental la autoapărare în cazul în care este totuși atacat (agersat fizic)!
În plus, regula menționată nu va putea opri niciodată problema hărțuirilor verbale pe care agresorii (bullies) le folosesc în cele mai multe cazuri asupra victimelor lor. Acestea pornesc de la glume proaste, rău intenționate, până la jigniri sau umiliri publice, permanente, răspândirea de zvonuri despre victimă sau excluderea acesteia din grupuri și activități.
Comportamentele de acest tip pot continua deseori și cu o amplificare a agresiunilor pe alte planuri, adăugând la hărțuirile verbale și agresiuni asupra bunurilor/lucrurilor pe care victima le deține (haine, mâncare sau rechizite școlare). În aceste cazuri, copilul se va plânge de ex. că alt elev îi ia penarul/ghiozdanul, jacheta/căciula etc. și o aruncă pe jos… sau că îi ia caietul și i-l rupe, că îi fură sau îi aruncă mâncarea pe jos, etc.
Astfel, agresiunile îndreptate asupra lucrurilor pot varia de la deposedarea, înstrăinarea sau confiscarea lor de către agresori, până la distrugerea și vandalizarea lor, toate sub auspiciile unui comportament dominant al agresorului asupra victimei și a umilirii publice a acesteia din urmă.
Când elevul nu știe cum să gestioneze o astfel de situație, acest gen de hărțuire poate continua pe o perioadă de timp îndelungată, devenind practic un abuz psihologic asupra respectivului copil – și greu de identificat sau de stopat de profesori. Negestionate corespunzător, aceste hărțuiri repetate și agresiuni verbale constante îl fac pe acesta să sufere mult mai mult și mai intens decât ar face-o o agresiune fizică întâmplătoare (sau de scurtă durată).
De altfel, în cazul agresiunilor fizice, șansele de a exista intervenția promptă a unui profesor sunt mai mari decât în cazul unor hărțuiri verbale. Astfel, acestea din urmă pot afecta psihicul elevului pe termen lung, putând transforma mai târziu acel copil într-un adult cu niște frustrări sau complexe grave.
În momentul în care aceste probleme persistă, iar adulții (profesorii) și procedurile interne ale instituției de învățământ nu reușesc să rezolve problema (și în foarte multe cazuri nu o pot rezolva), singura persoană care poate opri definitiv abuzurile asupra sa este chiar victima.
Gravitatea agresiunilor și metodele de contracarare se schimba în timp, pe măsură ce copilul crește în vârstă, însă principiile de bază rămân aceleași. La copiii din clasele primare se pune accent și pe implicarea profesorilor, însă din gimnaziu deja responsabilitatea se mută semnificativ mai mult către copil și acțiunile acestuia de prevenire, gestionare sau rezolvare a problemelor cauzate de bullying.
BULLYING ÎN CIFRE
Față de anul 2015, sesizările legate de fenomenul bullying în România au crescut în 2016 cu 25% faţă de anul precedent, iar în 2017 cu 47% mai mult decât în 2015 (conform Asociaţiei Telefonul Copilului).
Formele în care s-a manifestat fenomenul bullying au fost:
- insulte, jigniri, porecle, sarcasm (42,98%),
- loviri, îmbrânciri (38,58%)
- intimidare, denigrare, insulte cu privire la statutul social (18,44%).
Cei reclamaţi ca fiind bullies / agresori au fost, în proporţie de peste 97%, tot copii.
SEMNELE BULLYING-ULUI. DIFERENȚA DINTRE TACHINARE ȘI AGRESIUNE.
Copilul este agresat. Cum îți dai seama? Suntem cu toții conștienți de faptul că a fi hărțuit nu este un lucru banal. Agresiunea, atât cea emoțională, cât și cea fizică, nu numai că provoacă suferințe acute, ci a fost legată, conform studiilor citate de childmind.org, de probleme emoționale pe termen lung. Și mai grav este că acei copii care nu au sprijin parental puternic întâmpină cele mai serioase probleme.
Controversele apărute în grupurile de copii pot fi, uneori, simple tachinări, care fac parte din dezvoltarea socială sănătoasă a copilului și care îl ajută să crească și să-și dezvolte abilități importante de socializare și comunicare. Dar când devine tachinarea agresiune? Care sunt elementele care fac diferența?
Când există o diferență de putere: Agresiunea este făcută de cineva aflat într-o poziție de putere – aceasta putând fi sub formă de putere fizică, influență, popularitate, putere financiară, statut social – și este îndreptată spre cineva care este perceput ca fiind mai puțin puternic.
Când se repetă: Comportamentul de agresiune este un model continuu de acțiuni ostile sau abuzive îndreptate asupra copilului țintă.
Când este intenționată: Agresiunea poate avea forma unui atac fizic sau verbal, amenințări, umiliri, răspândirea de zvonuri sau excluderea unei persoane din grup.
Când provoacă un rău vizibil: Comportamentul devine agresiv atunci când afectează copilul vizat (chiar dacă efectele sunt vizibile doar pe plan psihic/emoțional).
Semnele de alarmă ale agresiunilor repetate și manifestarea lor în comportamentul victimei:
- Marginalizare, singurătate, retragere de lângă prieteni sau activități
- Plângeri fizice repetate
- Teama de a merge la școală
- Îngrijorare, supărare sau fluctuații emoționale/toane frecvente (ex. enervare ușoară)
- Tristețe cronică
- Scăderea performanței la școală
- Coșmaruri
DEZECHILIBRUL DE FORȚE. DESPRE ATITUDINE ȘI AUTOAPĂRARE.
Toți experții în domeniul „bullying” (de la psihologi, până la experți care au studiat comportamentul copiilor în situații conflictuale) sunt unanim de acord cu următorul principiu fundamental: Pentru ca o agresiune să poată avea loc, trebuie să existe un dezechilibru de forțe.
Concret, agresorul trebuie să aibă un avantaj în ceea ce privește puterea lui, reală sau percepută, față de victimă și să abuzeze de acel avantaj.
Drept urmare, rezolvarea acestei probleme, exprimată în cel mai simplu mod posibil, ar fi echilibrarea raportului de forțe dintre agresor și victimă, moment în care agresiunile nu ar mai putea avea loc. Această reechilibrare se face pe de o parte prin educarea agresorului și pe de altă parte prin abilitarea victimei (oferirea de „putere” suplimentară victimei – atât sub formă de informații/educație, precum și sub formă de unelte fizice de autoapărare). În cele ce urmează, vom detalia cea de-a doua parte, respectiv abilitarea victimei.
Exemplu: Orice părinte va fi încercat/confruntat la un moment dat cu situația în care copilul vine la el spunând
„Mă tot împinge/îmbrâncește un copil la școală/ SAU
…un copil tot râde de mine/mă batjocorește/mă jignește SAU
…un copil spune lucruri urâte despre mine/împrăștie zvonuri SAU
…îmi aruncă lucruri pe jos. etc.
Ce ar trebui să fac?”
În general, și mai ales când este vorba doar de cuvinte (agresiuni verbale), părintele va fi înclinat să-i spună pur și simplu să ignore situația (și persoana respectivă) și să nu se lase afectat… Însă dacă e vorba de mai mult de atât (și mai ales dacă nu este nici prima oară când se întâmplă), părintele își va dori mai mult de la copil și îi va spune – „Ia și tu atitudine, spune-i să înceteze… fii mai încrezător(oare) și apără-ți drepturile dacă vrei să te lase în pace…” Și cu cât problema apare la o vârstă mai mare (ex. copilul este elev la gimnaziu sau poate chiar la liceu), cu atât părintele își va dori și mai mult să-l vadă pe copil că ia atitudine, că este mai sigur pe el, mai stăpân pe situație, mai independent și mai descurcăreț.
Deseori, părinții știu (sau măcar intuiesc) faptul că ATITUDINEA este extrem de importantă. Ei și-ar dori ca propriul lor copil să fie în stare să înfrunte un agresor fără ezitare, să fie mai sigur pe el, să-și apere drepturile, să vorbească pe un ton ferm, cu încredere și determinare, să privească agresorul în ochi, menținând o postură a corpului care să transmită faptul că are încredere deplină în propriile forțe și că nu se teme de acesta.
Graficul anterior ne arată acest principiu de bază – cu cât încrederea și stima de sine sunt mai reduse, cu atât riscul de a fi agresat crește. Și invers – cu cât încrederea în sine este mai mare, cu atât riscul de a deveni o țintă a agresiunii scade.
În plus, realitatea arată că în majoritatea cazurilor nu trebuie să te lupți pentru a dovedi că te poți apăra, ci trebuie doar să fii suficient de sigur pe tine, ca să arăți/transmiți că ai fi oricând dispus să o faci (respectiv să te lupți pentru a te apăra/a-ți apăra drepturile), fără ezitare sau teamă. O astfel de atitudine poate proteja orice copil aflat într-o situație conflictuală și deseori poate evita agresiunea/atacul înainte să înceapă.
Problema este că nu poți avea așteptări de la un copil să se comporte în acest fel, să aibă încrederea necesară pentru a aborda un agresor și de a lua atitudine (măcar verbală) împotriva acestuia, fără a-i oferi suplimentar copilului și abilitățile fizice necesare pentru a se putea apăra în cazul în care agresorul decide totuși să acționeze/riposteze violent (să-l atace, să-l lovească).
În cele mai multe cazuri, un copil care nu deține „uneltele” necesare autoapărării, nu va avea nici atitudinea adecvată pentru a înfrunta un agresor. De aceea, o astfel de cerință (sau așteptare) din partea părintelui nu are sens. Este ca și când ai vrea să îl înveți pe copil să facă surfing înainte ca el să știe cum să înoate. Sau ca și când ai pune copilul să meargă de unul singur pe o scândură pe deasupra unui bazin plin cu apă, fără a-l învăța mai întâi să înoate, spunându-i că dacă doar merge încrezător, ținându-și echilibrul, totul va fi bine… Ceea ce teoretic este corect. Dar chiar dacă îl convingi pe copil să urmeze întocmai instrucțiunile date, ce te faci dacă dintr-un motiv sau altul la mijlocul drumului se intimidează, își pierde concentrarea, se dezechilibrează și cade în apă?
Se spune că atitudinea este totul. Că încrederea în sine este esențială! Corect. Dar de ce ar înfrunta copilul un agresor, dacă el știe că nu se poate apăra de unul singur și mai mult – dacă el știe că, de fapt, în realitate se teme de acesta?? (Și de ce ai vrea ca părinte să-l convingi de așa ceva, conștientizând riscurile majore la care s-ar expune?)
Nu are rost să încerci să-l faci pe copil SĂ PARĂ încrezător. Și, totodată, nu poți nici să îl faci SĂ FIE încrezător, dacă el nu se poate baza pe nimic concret în această privință, dacă el nu are nimic în spate care să-i asigure și să-i alimenteze acea încredere și siguranță de sine. Chiar dacă este un actor talentat și interpretează perfect rolul unui copil încrezător, rămâne în continuare doar un rol. Iar pentru ca rolul să fie 100% credibil, atitudinea trebuie să fie reală, AUTENTICĂ. Altfel, este doar un bluf și se bazează pe o simplă păcăleală, pe abilitatea de a transmite cât mai convingător o imagine. Unii o fac mai bine, alții mai puțin bine. Dar rămâne o imagine fabricată în mod artificial. Iar dacă agresorul nu îl crede (sau dacă nu-i pasă), iluzia de „încredere în sine” a victimei se risipește instantaneu, iar copilul riscă nu doar să fie agresat fizic cu acea ocazie, ci să își piardă și mai mult încrederea – atât în propriile forțe, cât și în părintele (sau profesorul) care l-a încurajat să se comporte în acel fel/să joace acel rol. Iar asta ar fi mult mai grav și mai greu de reparat.
În concluzie, atitudinea este o unealtă foarte utilă, dar trebuie folosită în mod responsabil. Ideal, încrederea afișată trebuie să fie reală, comparabilă cu propria abilitate de a se apăra. Pentru că oricând simpla atitudine nu va fi suficientă, copilul trebuie să fie în stare să gestioneze corespunzător situația/atacul întâmpinat, pentru a nu păți nimic rău.
Aceste abilități pot fi învățate (și dezvoltate în timp) în cadrul cursurilor de autoapărare din cadrul Academiei Aiki Seishin Ryu – în special ASR Jujutsu, unde stilul abordat își are originea în BJJ (Brazilian Jiu-Jitsu – un derivat modern al jujutsului japonez tradițional) și spre deosebire de alte stiluri de arte marțiale, acesta nu folosește lovituri, ci doar tehnici eficiente de control. Practic, învățăm copiii să stingă conflictele, nu să le alimenteze sau să le agraveze (cum ar face spre ex. aplicarea de lovituri).
Pe scurt, la început, nu abordăm prioritar „atitudinea” sau tehnicile verbale de autoapărare și nu încercăm să dezvoltăm încrederea în copil ca „rol” teatral sau comportament artificial, ci începem mai întâi prin a le oferi uneltele (abilitățile fizice) care stau la baza dezvoltării acestui sentiment de încredere. Oferim deci „fundația” pe care ei să poată clădi acea încredere în sine/stimă de sine, astfel încât ei să știe – să fie convinși – că oricând ar fi vizați de un atac venit din partea unui alt copil, ei vor putea să se apere fizic, la modul cel mai concret. Atitudinea corectă și încrederea în sine sunt elemente ce derivă apoi automat din această convingere și siguranță că ei sunt pregătiți pentru a face față și a înfrunta astfel de situații. Iar dacă teama de a fi agresat fizic dispare, copilul va afișa în permanență și în mod natural (calm și relaxat) încrederea în sine, comportamentul și atitudinea devenind în acel moment autentice. Abia atunci va putea folosi cu succes și tehnicile de autoapărare verbală!
În concluzie, acel dezechilibru de forțe despre care aminteam la început, acel avantaj (real sau perceput) al agresorului asupra victimei, poate fi eliminat prin afișarea unei atitudini ce denotă o reală încredere în sine, și care împreună cu tehnicile (verbale și fizice) învățate vor balansa/reechlibra raportul forțelor din ecuație.
După părerea psihologului Izzy Kaleman (fondatorul campaniei și website-ului „Bullies2Buddies”, promotorul principiului „The Golden Rule”), cel mai eficient mod de a combate și preveni fenomenul bullying este să oferim elevilor „înțelepciunea” de a ști cum să reacționeze față de agresori fără ajutorul unui adult. Atunci fenomenul bullying va ajunge să dispară, iar copiii vor fi mai fericiți și mai încrezători în ei înșiși. Pentru a-și dezvolta abilitățile sociale, copiii au nevoie să experimenteze, printre altele, și interacțiuni sociale negative, fără a fi mereu supervizați de adulți.
Majoritatea campaniilor anti-bullying din școli aplică, în special, 2 principii pentru combaterea fenomenului:
- Elevii trebuie să raporteze/informeze profesorii atunci când au loc situații de bullying.
- Agresorii trebuie să fie pedepsiți.
Deși cele două principii au la bază motivații și intenții bune, în realitate ele pot avea deseori efect advers. Dacă fiecare caz de bullying este raportat profesorilor, va transmite elevilor ideea că nu pot face față singuri situațiilor neplăcute. Încrederea și respectul de sine ale elevilor vor fi afectate, iar elevii care informează profesorii pot fi văzuți ca trădători/turnători. În plus, în multe situații, agresorul se poate răzbuna pe cei care au informat profesorii și conflictele pot escalada… Studiile au arătat, de asemenea, că a pedepsi un copil nu poate avea rezultate pe termen lung în a-l determina să se poarte frumos.
Foarte mulți profesori au parte și ei de agresiuni verbale din partea elevilor (iar uneori, de la elevii mai mari, chiar și fizice). Modul în care profesorii reacționează însă la aceste incidente este extrem de important din două motive:
- Reacția profesorilor va fi oglindită în modul în care mulți elevi vor reacționa în astfel de cazuri.
- Dacă profesorul va reacționa greșit (agresiv/violent), elevul va urî și mai mult școala/profesorii, fiind practic încurajat să primească atenția pe care o doreşte prin comportamentul anti-social.
În schimb, dacă va reacționa în mod corect, atât agresorul, cât și elevii martori îl vor respecta pentru că vor simți că îi pasă de ei – nu doar de imaginea/reputația sa. Dacă se concentrează însă asupra cuvintelor jignitoare și ofensatoare, profesorul va oferi elevilor o armă pe care aceștia să o folosească împotriva sa.
E important ca profesorul să înțeleagă de ce elevul reacționează în acel mod și, mai important, care este scopul său, ce obține prin comportamentul afișat. Vrea atenție, putere, răzbunare, vrea să se distreze? Ar putea fi ajutat să-și atingă scopul într-un mod util?
Principii comportamentale ale adulților (profesorilor) de avut în vedere:
- nu răspundeți agresiv și nu manifestați un comportament agresiv,
- evitați să-l certați pe agresor în fața celorlalți – morala îi va oferi exact atenția pe care o caută,
- analizați incidentul cu atenție înainte de a ajunge la o concluzie,
- nu stabiliți consecințe prea repede – puteți realiza ulterior că ați greșit,
- oferiți șansa agresorilor de a realiza greșeala și de a-și cere scuze/a se împăca cu victima.
DESPRE AGRESORI ȘI VICTIME. PSIHOLOGIA CELOR DOUĂ EXTREME.
Ce anume transformă un copil într-un bully? Care este motivația acestuia de a deveni (și de a rămâne) nu doar un agresor întâmplător, ci un hărțuitor permanent?
REALITATE: Agresorii (bullies) sunt creați în timp – ei nu se nasc așa. Undeva pe parcursul vieții (în general destul de devreme), copiii învață că pentru a înainta pe scara ierarhică/socială, pentru a obține beneficii (atenție, recunoaștere, reputație, popularitate, influență, putere, etc.) au nevoie să le câștige prin „lupta” sau înfrângerea/supunerea celorlalți. Concret, ei învață că pentru a avea succes, trebuie să își folosească puterea (atât cea sub formă fizică, cât și abilitățile intelectuale/sociale) pentru a câștiga în fața celorlalți, „urcând” peste ei cu forță. Acest tip de comportament dominant, competitivo-agresiv, îl pot învăța de la părinți, de la colegii din grupul sau anturajul în care petrec mai mult timp, de la un frate mai mare, uneori și de la profesori, și nu în ultimul rând și din media (televizor și internet). Astfel, un copil neghidat corespunzător ajunge să folosească aceste comportamente în mod exagerat, abuzând de ele atât la școală, cât și în viața de zi cu zi, în încercarea lui de a avea „succes” (respectiv beneficii sau satisfacții de ordin social și emoțional – uneori chiar și material).
În plus, în această epocă a vitezei, copiii s-au obișnuit să obțină satisfacții și beneficii imediate și cu efort minim. Deseori aceste beneficii sunt superficiale și nu le mențin în timp același nivel al satisfacției, făcând persoana în cauză să caute noi beneficii sau noi moduri de obținere a acestora. Acesta este ciclul satisfacției (descris în graficul de mai jos).
Exemple:
- Îl obișnuiești să primească pentru orice „nimic” o atenție (ex. un beneficiu material)? – Va dori ulterior să obțină acel beneficiu mai des (și în timp va dori mai mult – pentru că nu va mai obține aceeași plăcere/același nivel al satisfacției, din pricina obișnuinței).
- Similar și la adulți: să zicem că ai primit o mărire de salariu importantă (sau ai prins un job nou cu un salariu semnificativ mai mare) – asta te va bucura maxim în primele săptămâni, după care, în câteva luni deja te obișnuiești, pentru că noutatea sau momentul de ”excitație senzorială/emoțională” a trecut, și chiar ți se pare firesc să primești acel salariu. După alte câteva luni se înrăutățește starea de spirit și mai mult, ajungând nu doar să nu mai fie ”ok” (sau ceva obișnuit/firesc să primești acel salariu), ba din contră – să nu fie suficient. Vei dori în acel moment un salariu și mai mare, pentru că nu te vei mai considera mulțumit(ă) cu cel din prezent. Și tot așa – ciclul se repetă de fiecare dată când primești ceva în plus. Iar regula nu se aplică doar la beneficiile materiale – ci și la cele emoționale.
Sentimentul poate fi ținut însă și în frâu prin DISCIPLINĂ (sau autocontrol emoțional).
La copii, ciclul satisfacției este semnificativ mai scurt decât la adulți și diferă de la persoană la persoană, în funcție de obișnuință, precum și alți factori (în special disciplina/autocontrolul emoțional).
De menționat este însă faptul că la copii, aceste cicluri neținute sub control, conduc la schimbări comportamentale de esență, dintre care amintim în special: lipsa răbdării, a atenției și a concentrării, nemulțumirea cronică, plictiseala și căutarea permanentă a unor factori care să le distragă atenția sau care să-i stimuleze pe plan emoțional.
Cauzele principale sunt condiționările sociale cu care ne confruntăm zilnic și care ne atacă din toate direcțiile încurajându-ne mereu să ne grăbim, să facem mai mult și să avem rapid rezultate, pentru a putea obține satisfacții imediate. Drept urmare copilul va fi nestatornic, mereu în căutarea următorului factor excitant mintal sau emoțional. Această lipsă de relaxare și obișnuința de a stimula în continuu sistemul nervos creează o stare de neliniște și stres pe care copiii nu știu cum să o gestioneze.
Deseori adulții suferă și ei de aceeași problemă. Ritmul alert al vieții, programul foarte încărcat și stresul zilnic afectează relațiile din interiorul familiei. Părinții nu au mereu timp suficient pentru a-l petrece împreună cu copilul și încearcă să compenseze acest lucru prin alte metode – de la atenții și satisfacții materiale (cadouri) oferite copilului, până la umplerea programului celui mic cu orice altceva în afară de timp petrecut împreună – „Am dat copilul și la dansuri, și la înot, și la șah, și la arte marțiale, și la pian, și la engleză, și la… și la… și la… – că este necesar… îl va ajuta…”
În realitate însă, problema inițială (lipsa timpului petrecut împreună) persistă și poate dezvolta în timp dezechilibre emoționale grave ce pot conduce copilul către una dintre cele două extreme – fie să devină el însuși un agresor / bully (pornind de la firea nestatornică și dornică de atenție și stimulare emoțională), fie invers, să devină o victimă (respectiv un copil introvertit, timid și nesigur pe el).
TIPARUL COMPORTAMENTAL. MOTIVAȚIA.
Copiii categorisiți drept bullies, hărțuitori sau agresori, au un tipar după care „funcționează”. Ei vizează în special copii timizi, retrași, nesiguri pe ei, mai puțin probabil să ia atitudine și să se apere singuri, să își apere drepturile sau lucrurile pe care le dețin. Pe scurt – vor niște ținte ușoare.
Motivația copilului/elevului agresor de a manifesta un astfel de comportament provine, de cele mai multe ori, din două direcții:
- Dorința de a primi atenție (pe fondul golului/dezechilibrului emoțional de care aminteam), și
- Sentimentul de control, putere și influență pe care observă că îl poate manifesta asupra altora.
Acestea îi oferă agresorului plăcere/satisfacție imediată, de fiecare dată când hărțuiește o victimă, ceea ce duce la o dependență emoțională și îl va face să caute mereu acel sentiment, precum și metode de a-l obține cât mai ușor posibil, cu cât mai puțin efort.
Copilul descoperă foarte devreme capacitatea lui de a afecta emoțional alte persoane (pozitiv sau negativ). Desigur, mediul în care crește și obișnuințele care i se dezvoltă vor decide în ce măsură va căuta să afecteze pozitiv sau negativ persoanele de lângă el.
Omul este în general oportunist și își dezvoltă abilități de adaptare la mediul în care trăiește pentru a avea succes. Astfel, fără o ghidare atentă din partea părinților, copilul poate fi încurajat (direct sau indirect) să caute și să aleagă mereu calea ușoară pentru a obține rezultatul dorit. Aici echilibrul emoțional este esențial. În lipsa acestuia, copilul va căuta cu disperare o modalitate de a umple acel gol, nefiind foarte interesat de modul în care va obține rezultatele. El va conștientiza curând faptul că este foarte ușor să afectezi pe cineva negativ și să obții de aici satisfacții emoționale pozitive. Asta pentru că sentimentul de a avea control (și deci putere) asupra altcuiva este extraordinar, mai ales când suplimentar te pune și în centrul atenției celorlalți. Abuzarea acestei puteri este foarte frecventă.
Cel mai simplu mod de a obține acest rezultat este manifestând acel control/acea putere asupra altor copii mai timizi sau mai nesiguri pe ei decât copiii agresori, hărțuindu-i fie verbal, fie fizic, știind că în acest fel va primi satisfacția și atenția dorită. Școala le oferă în plus „oportunitatea” de a se întâlni cu potențialele victime zi de zi – ceea ce face ca efortul de a găsi o țintă ușoară să fie minim. La fel și spectatorii care îi completează satisfacția sunt zi de zi acolo. Toate condițiile pentru manifestarea acestui tip de comportament fiind astfel satisfăcute – beneficii (satisfacții) imediate cu eforturi minime.
De reținut este faptul că agresiunile, hărțuirile și intimidările pe care un bully le îndreaptă asupra victimelor se bazează în special pe teamă sau frică (din partea victimei) care la rândul lor provin din nesiguranța acesteia.
Dacă victima este ușor de intimidat, astfel încât să-i fie teamă să ia atitudine (în special de frică să nu fie agresată fizic/bătută), atunci agresorul poate repeta acest comportament zilnic, cu aceeași satisfacție (dacă nu chiar cu satisfacție mai mare, pe măsură ce observă că victima devine vizibil din ce în ce mai afectată de aceste lucruri). Cu cât este afectată mai mult, cu atât satisfacția și deci puterea agresorului crește.
În esență, din punct de vedere social/relațional, ceea ce își dorește de fapt orice copil – inclusiv un agresor (bully) – este să fie acceptat, plăcut, chiar iubit de cei din jurul său, să obțină atenția, respectul, reputația și admirația celor din jur – în special de la colegii lui (deci de la ceilalți copii). În lipsa cunoașterii altor metode, copiii pot adopta comportamente agresive pentru a obține aceste satisfacții.
Semne cum că un copil a devenit un bully:
- Devine violent, în mod frecvent, cu alte persoane
- Provoacă conflicte verbale și fizice cu alte persoane
- Este mustrat sau pedepsit frecvent de profesori / instituția de învățământ
- Are bani în plus sau noi lucruri/bunuri pe care nu le poate explica
- Dă vina rapid pe alte persoane
- Minte sau neagă faptele pe care le-a făcut
- Nu acceptă responsabilitate asupra faptelor pe care le-a făcut
- Are prieteni care agresează alte persoane
- Simte mereu nevoia să câștige sau să fie cel mai bun la ORICE (devenind agresiv în cazul în care pierde, neacceptând faptul că a pierdut)
Dacă observi la copilul tău semne evidente cum că a devenit un bully, poți încerca inițial o metodă simplă de a întoarce pe dos aceste ”apucături” negative – astfel:
- Discută cu el despre ceea ce îl determină să reacționeze în acel fel.
- Ajută-l să descopere cauzele comportamentului său (să fie conștient DE CE face asta).
- Arată-i noi metode de a obține aceleași satisfacții (ba chiar mai mari) apelând la alte comportamente.
EXEMPLU – strategie folosită în cadrul Academiei Aiki Seishin Ryu:
În antrenamentele de arte marțiale, copilul observă diferențele de putere (fizică și tehnică) dintre practicanți (precum și față de instructori). Aceștia conștientizează rapid faptul că A AVEA „putere” mai mare (fie fizică, fie sub formă de abilități tehnice) nu înseamnă să o folosești ABUZIV împotriva celor care au mai puțină putere, să îi agresezi sau să râzi de ei. Din contră – atunci când un coleg nu execută corect o tehnică, îl ajuți și îl ghidezi pentru a o face bine. Astfel, ajungi să înveți că reacția corectă este de a-l face pe cel cu mai puține abilități să aibă mai multă „putere” – oferindu-i ajutor. Aceste lecții permanente despre respect, disciplină, modestie, moralitate, etichetă/comportament – venite din partea unor oameni cu un avantaj de putere evident, cum este instructorul (Sensei) și practicanții de arte marțiale în general, schimbă concepțiile tuturor participanților la antrenamente în legătură cu modul CORECT de folosire a puterii avute (și respectiv a surplusului de putere). Practic, instructorii (și elevii avansați) devin noile modele către care toți ceilalți copii (cursanți) aspiră. Principiile de antrenament le aduc în acest fel disciplină și un set de valori care le influențează profund comportamentul și perspectiva asupra relațiilor inter-umane și vieții în general.
Acesta este de fapt unul dintre aspectele importante de care avem nevoie în societatea noastră – persoane model care să exercite principii corecte în ceea ce privește folosirea puterii.
EXEMPLU DE REABILITARE A UNUI AGRESOR
Din nenumăratele metode de reabilitare ale unui copil agresor, oferim mai jos un exemplu simplu de strategie pe care o folosim și în cadrul Academiei Aiki Seishin Ryu:
În cazul în care copilul este agresiv, este clar că el nu are probleme de „timiditate”, ci din contră, are inițiativă, curaj (chiar tupeu), dar fără o structură morală solidă sau o scară de valori echilibrată. Altfel spus, are „putere”, dar nu și „discernământ” – adică nu știe cum și când să folosească acea putere, sau în ce scop, abuzând de ea într-un mod nepotrivit.
Astfel, în paralel cu antrenamentele de arte marțiale (de tip grappling – precum BJJ), i se poate explica faptul că și-ar putea canaliza această energie în a SALVA victime ale agresiunilor altor bullies, și astfel nu doar că ar fi iubit, respectat și admirat de ceilalți colegi (și lăudat de profesori), ci ar deveni chiar un fel de mini-EROU în cadrul clasei/școlii sale, poate chiar pornind un nou trend și pentru alți copii. Astfel, a interveni și a opri o agresiune ar putea deveni un nou mod de a fi „cool”.
Crearea unei astfel de imagini în mintea copilului îi va oferi un nou scop și o nouă viziune asupra universului său relațional și social, mărindu-i stima de sine și modificându-i în bine comportamentul și ulterior întreaga personalitate, echilibrându-i scara de valori.
Variațiuni pe această temă pot fi făcute de părinți și profesori, în funcție de situație, vârstă, context. Dar ideea sau principiul este esențial: folosește-i personalitatea și inițiativa, schimbând-o din ceva negativ într-un lucru pozitiv, care să îi aducă aceleași satisfacții și beneficii pe plan emoțional. Echilibrul interior va fi deosebit de benefic și se va resimți ulterior în toate aspectele vieții sale.
În concluzie – chiar dacă un copil și-a însușit în mod greșit principiile de folosire a puterii sale (fizice sau sub forma de abilități sociale sau intelectuale), el le poate reînvăța oricând. El își poate corecta comportamentul și obișnuințele asimilate în mod greșit. Trebuie doar încurajat și ghidat în direcția corectă. Ceea ce îi trebuie, este un model pe care să îl poată urma și o motivație. Fie în familie, fie în media, fie la școală, fie în sala de antrenamente. Părinții ar trebui să fie primii care să îi ofere copilului un exemplu de urmat și cei care să îl încurajeze să își schimbe comportamentul în acest fel. Iar dacă practică arte marțiale, Sensei-ul va prelua și el o bună parte din această responsabilitate.
Citiți mai departe aici: SOLUȚII ANTI-BULLYING…