Soluții anti-bullying

Notă: Dacă nu ai citit încă partea introductivă (descrierea fenomenului bullying), intră aici.

DOUĂ GREȘELI FRECVENTE ȘI SFATURI UTILE

Prezentăm mai jos două dintre cele mai frecvente greșeli în ceea ce privește gestionarea conflictelor/agresiunilor de tip bullying.

1. DACĂ-I ARĂȚI CĂ TE-A AFECTAT, ÎL FACI MAI PUTERNIC. Dacă te superi, plângi sau strigi la el, înfuriat(ă) – „Taci din gură!”, „Lasă-mă în pace!”, „Mă scoți din minți!”, „Nu te mai suport!”, „Te urăsc!” etc. – arată doar:

faptul că te-a afectat profund ceea ce ți-a făcut (deci acțiunile lui au avut succes, realizând exact ceea ce și-a propus și astfel motivându-l să continue, poate chiar să intensifice atacurile)
și în plus faptul că nu știi cum să gestionezi situația – ceea ce te face slab și vulnerabil în fața lui.

În aceste cazuri agresorul câștigă și este încurajat să persiste în acțiunile lui, să continue cu agresiunile și comportamentul respectiv pe termen nedeterminat (atât cât are chef și obține satisfacții din asta).

2. DACĂ-L IGNORI TOTAL, ÎL MOTIVEZI SĂ CONTINUE.
Dacă te confrunți cu agresiuni/hărțuiri de tip bullying zi de zi – NU IGNORA SITUAȚIA. Deseori auzim sfaturi de genul – „Ignoră agresiunile verbale/jignirile, că sunt doar vorbe.” Este adevărat că dacă este o situație de moment, când ai intrat întâmplător în vizorul unei persoane care de fapt nu te vizează pe tine în mod obișnuit, poți ignora complet întreaga situație, atât cuvintele urâte, cât și persoana. (Ex. Când cineva te înjură pe stradă, este important să ai puterea de a ignora și de a nu te lăsa afectat de acele vorbe, văzându-ți în continuare de drum.)

DAR…

…dacă această situație nu este doar întâmplătoare, se petrece într-un cadru fix (ex. la școală) și se repetă foarte des (pentru că mergi la acea școală zi de zi și nu ai cum să elimini oportunitatea de a te întâlni cu agresorul), iar situația se prelungește și riscă să devină permanentă, ignorarea ei NU O VA REZOLVA. Din contră, o va agrava. Ea s-ar putea intensifica pe măsură ce agresorul se convinge că tu nu ai curaj să îl înfrunți, fiind pe zi ce trece mai încurajat de faptul că îl eviți. În plus, capacitatea unui copil de a ignora jigniri permanente (fără a fi afectat) este limitată. Este suficient să cedeze o dată – și asta îl va încuraja semnificativ pe agresor.

În concluzie: dacă ți se întâmplă o dată – IGNORĂ. Dacă ți se întâmplă de mai multe ori, atunci ignoră în continuare CUVINTELE (și în acest fel sentimentele pe care le-ar putea genera), însă nu ignora ACȚIUNILE (faptul că ești vizat în permanență de acele atacuri).

În astfel de cazuri, înfruntarea agresorului este necesară și se poate face în două moduri:

Modul PASIV-NEUTRU: afișarea unui comportament calm, relaxat, neafectat (de aici ideea de a ignora emoțional situația sau cuvintele celuilalt); la această atitudine se adaugă obligatoriu și o abordare directă a agresorului prin comunicarea cu acesta în vederea sublinierii faptului că nu ești afectat (firește nu spunându-i asta, ci doar arătându-i). Comportamentul trebuie să fie însă AUTENTIC, nu trucat, pentru că altfel se va vedea. Relaționarea trebuie să denote lipsa afectării pe plan emoțional, iar replicile să accentueze faptul că nu îți pasă despre vorbele lui urâte – ceea ce implică să nu le combați și nici să încerci să argumentezi contrariul. (ex. eu nu sunt gras, eu nu sunt urât, eu nu sunt prost, etc.)

Varianta #1: strategie de răspuns generic, pentru orice ți-ar spune un agresor – fie direct, fie sub forma unui zvon pe care pretinde că l-a auzit despre tine sau despre cineva drag (nu contează ce anume – cu cât afirmațiile sunt mai scandaloase sau mai ridicole, cu atât agresorul speră să primească o reacție sau să aibă un efect mai mare).

Folosirea unei întrebări pe post de răspuns inițial: „Și tu chiar crezi asta?”
Urmată apoi de un comentariu de genul: „Poți să crezi în continuare ce vrei…” sau ”Ești liber să crezi cât vrei…”

Concret: mai ales când afirmația este ridicolă, nu este cazul să o combați sau să o negi. Este suficient să îi subliniezi în mod pasiv agresorului ridicolul afirmației sale printr-un comentariu ironic sau nepăsător.

Varianta #2 – răspunsuri indiferente sau pozitive:
Bully: Ești un idiot! / Victima: Ok.
Bully: Miroși ca un porc în cocină! / Victima: Mersi pentru informație.
Bully: Mamă, ce față urâtă poți să ai!!! / Victima: Mersi. Tu ai o față chiar simpatică! 🙂
Bully: Băi aragaz cu patru ochi – cât-a mai ochelarii ai – fund de sticlă frate!… / Victima: Așa e. Tu ești norocos că nu ai probleme cu ochii…

Varianta #3 – ignorarea totală a jignirii și schimbarea bruscă a subiectului, într-un mod surprinzător și pozitiv:
Bully: Ești un idiot!
Victimă: Îmi plac pantofii tăi. De unde i-ai cumpărat?

Concluzie: răspunde neafectat și fără să întorci jignirile! Din contră – spune-i lucruri politicoase și frumoase. Tratează-l exact așa cum ai vrea să fii și tu tratat. (= Regula de aur)

În multe cazuri agresorul va renunța într-un final la a te mai ataca. De ce? Este ca un „joc” al dominării – și cine se supără, pierde. Iar dacă agresorul observă că nu mai ajunge să câștige, nu va mai fi motivat să continue (lipsindu-i practic satisfacția „victoriei”).

Modul DOMINANT: afișarea unui comportament care arată faptul că nu te simți intimidat de el
- a) spunându-i direct, în față, uitându-te în ochii lui, să înceteze, sub formă de ultimatum (atenție – asta poate conduce totul spre un atac fizic din partea agresorului), sau
- b) trecând la contra-ofensivă verbală, atacându-l pe agresor cu o tactică similară, însă de apărare (ex. întorcându-i glumele, făcând glume pe seama lui, ironic sau cu sarcasm – dar în continuare NEAFECTAT emoțional și fără jigniri!) – această variantă necesită însă abilități specifice, pentru a fi eficient și plăcut în același timp (pentru eventualii spectatori).

EXEMPLU: Bully: Ce față urâtă poți să ai, frate!!! / Victima: Decât „simpatic” ca tine, mai bine așa… 🙂

Aceste variante pot avea unul din următoarele efecte: agresorul s-ar putea simți depășit de situație și ar putea renunța la acest „joc” (respectiv la atacurile verbale), sau, observând incapacitatea de a mai „câștiga” verbal (și că de fapt el este cel care pierde), ar putea escalada situația/conflictul, trecând de la agresiuni verbale la atacuri fizice (care ar necesita pregătire specifică în acest sens, pentru a-i permite copilului să facă față situației/atacului).

Cunoscând faptul că fenomenul ”bullying” este complex și, mai ales în cazul elevilor, de multe ori nu se rezumă doar la comportamente de dominare verbală, trebuie învățată și aplicată o soluție de gestionare mai complexă, ce include, pe lângă pregătirea verbală și psihologică, și pe cea fizică (de autoapărare).

Detalii în capitolul următor.

SOLUȚIA ASR

Pentru noi, soluția este clară: în primă fază, oferă copiilor uneltele de autoapărare fizică (aspect indispensabil!!!), pentru a le crește stima de sine și încrederea în propriile forțe și ulterior, adaugă și tehnicile de autoapărare verbală. În acest fel, copiii își vor putea dezvolta atitudinea corectă cu ajutorul căreia vor evita cele mai multe dintre conflicte. În plus, pe cele pe care totuși nu le pot evita, vor ști cum să le gestioneze eficient (prin tehnici de control, NU cu lovituri).

Important este însă de înțeles, că autoapărarea verbală trebuie să fie adăugată progresiv, pe măsură ce încrederea copilului în propriile forțe începe să devină evidentă. Asta pentru că tehnicile verbale necesită a anumită atitudine și un anumit nivel de încredere în propriile abilități pentru a putea fi folosite cu succes împotriva unui agresor.

Partea referitoare la autoapărarea verbală (și tot ce ține de inteligența emoțională) este unanim acceptată și apreciată de toată lumea. Însă când vorbim cu părinții despre necesitatea copiilor de a studia arte marțiale și tehnici de autoapărare (adică tot ceea ce ține de abilitățile fizice), sunt și unii mai reticenți. Aceștia își pun mereu aceeași întrebare: Cum putem fi siguri că nu îi transformăm chiar pe acești copii în agresori/bullies? Am cunoscut părinți care aveau din start această convingere (ca preconcepție greșită, firește), spunând cu fermitate că nu vor să-și dea copiii lor la arte marțiale, pentru că nu vor ca aceștia să devină niște „bătăuși”…

Deci cum ne asigurăm că nu vor întrece măsura? Că nu vor începe să abuzeze de noile abilități (tehnice/fizice)? – având în vedere că prin tehnicile de arte marțiale pe care îi învățăm, le creștem practic „puterea” în fața celorlalți copii (și nu doar pe cea percepută!).

Este o întrebare legitimă și firească. Nici un părinte nu își dorește ca propriul său copil să devină un agresor. Și nici nu se întâmplă asta! Este adevărat că le oferim unelte foarte puternice, tehnici de arte marțiale ce ar putea fi, teoretic, folosite și în scopuri negative, în mod abuziv (să-i domine în mod agresiv și nejustificat pe ceilalți), copiii neavând mereu discernământul necesar în ceea ce privește când să folosească și când să NU folosească aceste abilități. Pregătirea pe care le-o oferim în acest sens este complexă și minimizează acest risc. Aceasta include următoarele trei categorii de elemente:

Există două elemente care formează puterea unui copil:

ÎNCREDEREA ÎN SINE + INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ = PUTERE

Iar ceea ce ține sub control această „putere” și are grijă să nu fie abuzată, este al treilea „strat”: discernământul

PUTERE + DISCERNĂMÂNT = INDEPENDENȚĂ, RESPONSABILITATE, AUTOCONTROL

Un copil care deține atât putere (combinând abilitățile fizice cu cele sociale/emoționale), cât și discernănânt (pentru a ști când și cum să folosească aceste abilități) îl transformă pe acesta într-un copil independent, responsabil, fericit și dezvoltat armonios!

Profesorul de arte marțiale (Sensei) este conștient de aceste lucruri și preia încă de la început această responsabilitate, învățându-i pe copii aceste principii, conform nivelului lor de înțelegere, prin câteva reguli simple, dar esențiale. Iar fiecare copil (practicant) este obligat să le respecte, fără excepție!

CELE 5 REGULI DE AUTOAPĂRARE

În paralel cu învățarea tehnicilor de autoapărare – cele care vor dezvolta încrederea copilului în sine și atitudinea corectă față de agresori – mai trebuie cunoscută și strategia de abordare/gestionare a situațiilor conflictuale. Aceasta se bazează pe 5 reguli clare pe care toți elevii din cadrul cursului de Jujutsu / BJJ le învață.

Astfel, toți cursanții sunt condiționați de instructori să cunoască și să respecte cu strictețe cele 5 reguli de autoapărare pentru copii. În caz contrar, ei putând fi eliminați definitiv din cadrul cursului.

Regulile sunt următoarele:

Evită lupta cu orice preț.
Dacă ești atacat – apără-te.
Dacă ești agresat verbal – urmează cele trei S-uri: Spune-i, Spune-l, Supune-l.
Nu lovi niciodată agresorul. Aplică tehnici de control și negociază.
Când aplici o tehnică de finalizare, folosește forță minimă și negociază.

Vom explica mai jos fiecare regulă în parte și rostul lor în acest „puzzle social”.

1. Evită lupta cu orice preț.

În cele mai multe cazuri, lupta poate fi evitată. Sunt nenumărate alternative – în loc de a sări la bătaie sau de a lovi – folosește cuvintele/mediază conflictul (verbal) – nu îl escalada. Cere-ți scuze, vorbește respectuos, ține-ți sub control orgoliul și „lasă de la tine”, întoarce-i spatele și pleacă. Iar dacă nici asta nu e suficient, implică și pe altcineva (ex. un prieten) sau cere ajutorul unui adult (ex. un profesor).

Metode de aplanare a conflictelor sunt multe, dar ele funcționează atâta timp cât agresorul se rezumă doar la vorbe. În cazul în care te atacă, și nu ai cum sau pe unde să pleci/fugi, lupta (agresiunea) devine inevitabilă – la fel și necesitatea apărării. Și asta ne aduce la regula nr. 2.

2. Dacă ești atacat(ă)* – apără-te.

* atacat(ă) = agresat(ă) fizic, nu doar verbal
agresiune fizică = lovituri (cu palmele, cu pumnii, cu picioarele, cu alte elemente contondente, inclusiv cu rechizite școlare – creion, pix, carte, etc), împingeri sau îmbrânceli ce pot naște răni sau accidentări (te împinge în perete, te dă cu capul de bancă, etc.)

Fără nicio discuție: dacă te atacă (agresează fizic) – te aperi. Dacă te lovește – te aperi. Dacă prima regulă nu a rezolvat problema și agresorul a sărit la bătaie (iar tu nu mai ai cum să eviți asta), atunci, cel puțin la nivel decizional, e simplu. Știi clar ce ai de făcut. Nu poți sta degeaba în timp ce altul te lovește, te dă cu capul de bancă sau îți dă pumni… Trebuie să reacționezi prompt și să te aperi – FIZIC, folosind tehnicile de autoapărare învățate, tehnici ce se bazează pe CONTROL, nu pe lovituri.

3. Dacă ești agresat(ă) verbal – urmează cele trei S-uri: Spune-i, Spune-l, Supune-l.

Este extrem de important să facem distincția între agresiune verbală și agresiune fizică directă (adică acțiuni care vizează integritatea ta corporală).

Dacă agresiunile sunt doar verbale, nu ai cum să te „aperi” atacându-l tu fizic, pentru că în acel moment devii chiar tu agresorul (— că el ți-a aruncat vorbe, iar tu ai răspuns cu pumnii), iar școala fie vă va sancționa pe amândoi (din cauza faptului că ați fost implicați într-o altercație/bătaie), fie – și mai rău pentru tine – nici măcar nu-l va pedepsi pe hărțuitor (cel care a inițiat agresiunile verbale, chiar dacă o făcea de mai mult timp), ci te va învinovăți pe tine pentru că ai sărit la bătaie și ai atacat un alt copil.

În astfel de cazuri, în lipsa unui istoric oficial (cu precedente despre care profesorii să știe clar) se întâmplă foarte des să fie ignorate argumentele pe care le aduci pe moment (cum că tu erai de fapt victima, că erai hărțuit verbal, poate umilit și chinuit psihic de acel agresor de mult timp).

Astfel ajungem la strategia celor trei S-uri:

Spune-i

Când cineva te agresează verbal (în mod intenționat și repetat) – spune-i să înceteze, spune-i să termine cu asta pentru că te deranjează. Fii ferm, dar politicos, roagă-l să te lase în pace. „Te rog să încetezi. / Nu e frumos ceea ce faci. / Mă deranjezi. / Te rog să te oprești.”

Asta pentru că deseori agresiunile verbale vin chiar de la colegii de clasă/școală, de la așa-zișii „prieteni” sau cei din gașca în care poate chiar ești… Doar că ei nu conștientizează faptul că vorbele lor, acțiunile și comportamentul lor chiar te afectează în mod real. Deseori ei consideră că „fac doar o glumă”. De aceea, în primă fază, trebuie să le spui faptul că te afectează, să-i informezi, dar să o faci ferm și serios (pentru a fi sigur că te faci înțeles).

Atenție:

A-i spune că te afectează nu înseamnă că trebuie să o faci arătând că ești afectat! Menține-ți echilibrul emoțional, privește în ochii agresorului, fii concis și ferm, dar totodată relaxat fizic (fără agitare fizică sau ”foială”). Cu cât te miști mai puțin atunci când i te adresezi, cu atât mai sigur pe tine vei părea! Amănunt suplimentar: când transmiți mesajul verbal – nu clipi.
Când discuți, vizează comportamentul (acțiunile) agresorului și nu persoana lui. Copilul care te agresează, nu este el în esență rău, ci doar alegerile făcute de el sunt greșite – comportamentul și acțiunile sale. Deci transmite prin vorbele tale exact acest lucru. Nu îl jigni, ci informează-l că ceea ce face nu este bine. Astfel, îi va fi mai ușor ulterior să se delimiteze/distanțeze pe sine de aceste comportamente (pentru că nu se va identifica pe sine cu ele).

În concluzie, la agresiuni repetate – NU IGNORA COMPORTAMENTUL. Ia atitudine, însă fără să te lași afectat, fără să devii nervos, supărat sau furios. De cele mai multe ori, ceea ce spune sau face un copil altuia reflectă de fapt propriile lui probleme (poate că a fost pus în aceeași situație de alți copii și acum aplică și el asta față de tine în încercarea de a se face pe sine să se simtă mai bine; poate a fost neînțeles acasă sau a avut diverse probleme în familie și acum încearcă să se descarce pe alți copii; poate că simte nevoia de atenție; etc.).

Oricare ar fi cauza, aplică una din metodele de înfruntare verbală amintite mai sus: modul pasiv-neutru sau modul dominant – în funcție de situație, de starea ta de spirit sau de personalitatea ta.

Cum faci să nu te afecteze cuvintele? Aici sunt două cazuri de avut în vedere:

Dacă spune un adevăr: ex. ești gras și îți spune asta, porți ochelari sau ai o caracteristică fizică aparte și el scoate asta în evidență – atunci îi dai dreptate într-un mod calm, relaxat și nepăsător. Și asta pentru că nu ai cum să schimbi acel adevăr și nu are rost nici să îl combați. În plus, scopul agresorului este să te afecteze emoțional cu vorbele lui – iar conștientizând asta, trebuie să îți amintești de faptul că știai deja ceea ce spune agresorul despre tine și nu mai rămâne decât să îi arăți (și să-i confirmi) că asta este o banalitate pentru tine și un lucru evident și firesc pentru toți ceilalți, anulând factorul „uau”, „de senzație” pe care îl caută agresorul.
Dacă spune un neadevăr (o minciună, o scorneală), atunci îți pui mereu aceeași întrebare: mă identific eu cu ceea ce a spus el? (Sunt eu prost? Am eu un „cap de pepene”? Sunt eu „o maimuță chioară”? sau orice tâmpenii ți-ar spune…) — Iar răspunsul va fi mereu același: firește că nu.

În plus, foarte important este că și ceilalți știu că NU este adevărat (pentru că nu acesta este obiectivul unei agresiuni inițiate de un bully – el nu vrea să „informeze”, ci vrea să „afecteze” victima). Doar că spectatorii/martorii deseori se distrează pe moment de imaginea creată de cuvintele agresorului, fără a-și da seama că în acest fel încurajează agresorul și amplifică răul creat de acesta. În concluzie, nu lăsa vorbele să pătrundă adânc, astfel încât ele să te afecteze, pentru că nu sunt reale. Ba mai mult – învață (în timp) să râzi de o glumă, chiar dacă tu ești subiectul. Firește că totul trebuie să aibă o limită și firește că situația nu poate continua la nesfârșit. Dar învățând că valoarea ta nu se modifică în urma cuvintelor spuse de alții, te face să poți trata cu relaxare și umor anumite glume, chiar și când te vizează în mod direct. Această abordare deseori îl dezarmează complet pe agresor, pentru că nu se așteaptă ca „victima” acestor atacuri să se distreze cot la cot cu ceilalți de glumele făcute pe seama lui. Iar dacă poți întoarce glumele și asupra lui (sau a altora), întreaga situație va fi dezamorsată și transformată într-o avalanșă de glume și râsete ce duc în mod uzual la o stare de bine generalizată.

Esențial: conștientizează faptul că ceea ce spune un agresor sunt doar niște vorbe și că ele NU reprezintă ceea ești tu — nu te definesc. Orice ar spune alte persoane, tu ești și rămâi același, neschimbat. Cu toate astea însă, dacă situația se înrăutățește, iar glumele persistă (de ex. copilul respectiv nu are limită, nu știe când să se oprească sau dacă glumele lui se amplifică și se transformă în jigniri și umiliri evidente) – vorbește cu agresorul și transmite-i faptul că vrei să înceteze de îndată. Fă-o însă fără patos, fără furie – ci calm și relaxat. Asta arată că ești sigur(ă) pe tine, că ai control asupra sentimentelor și emoțiilor tale și în plus că nu îți este câtuși de puțin frică să-l înfrunți. Aplică cu încredere una din metodele de înfruntare verbală amintite anterior și fii oricând pregătit în cazul în care agresorul trece și la agresiuni fizice.

Spune-l

Dacă primul pas – adică discuțiile directe cu agresorul – nu dau rezultate, deși ai încercat de mai multe ori să-l faci să înceteze, dar hărțuirile continuă pe o perioadă mai lungă de timp, ești nevoit să treci la pasul doi. Spune-l. Nu este ideal să pui pe altcineva să se ocupe de problema ta, însă cât timp ești elev (copil), este necesar să „bifezi” și acest pas, această etapă. Astfel, în paralel cu apărarea verbală (pe care o vei continua!), cheamă în ajutor și un adult din jurul tău, pentru a te sprijini în remedierea situației. Spune-l, pe rând, adulților la care ai acces:

în primul rând spune-l profesorului de la școală (sau dirigintelui de clasă). De ce ar înceta agresorul să te mai hărțuiască în această situație? – Pe de o parte din pricina eventualelor sancțiuni pe care profesorul ar putea să i le aplice, sau, poate chiar mai important, pentru că profesorul ar putea vorbi cu PĂRINȚII lui – și asta sigur nu vrea! De foarte multe ori un bully este „lup” la școală (unde își întreține această imagine „cool”, de „șmecher” în fața colegilor), dar este „mielușel” acasă. În plus, în cele mai multe cazuri (deși nu mereu, din păcate) părinții lui nu aprobă acest tip de comportament și pot aplica acțiuni sau consecințe dintre cele mai diverse pentru acel copil, având pârghiile necesare – iar copilul agresor nu își dorește asta câtuși de puțin.
În al doilea rând, spune-l părinților tăi. De ce? – pentru că, pe lângă faptul că poți găsi susținere morală, înțelegere și sfaturi, în cazuri mai grave sau persistente, părinții tăi te pot ajuta suplimentar și prin implicare directă, mergând chiar ei la școală pentru a cere profesorilor să intervină, mărind nivelul de conștientizare, aducând la cunoștința acestora nivelul de gravitate a situației, putând escalada problema chiar și prin notificarea în scris a directorului/școlii referitor la situație (oficial, cu număr de înregistrare a sesizării), cerând intervenția/luarea unor măsuri de prevenire/rezolvare a problemei, cerând notificarea părinților agresorului, solicitând discuții cu elevul agresor și părinții acestuia, etc.

Subliniem din nou faptul că nu este asta soluția ideală să îți rezolve altcineva problema, însă, ca elev, este un pas obligatoriu pe care să îl faci în cadrul „procesului de rezolvare”.

Supune-l

Între timp, dacă situația conflictuală cu agresorul se agravează, sau continuă (pe un trend ascendent al gravității/intensității) timp de mai multe săptămâni (să zicem), iar tu ai trecut deja prin etapele 1 și 2 fără ca problema să fie rezolvată în vreun fel – se întâmplă destul de des, din păcate – nu mai ai alte variante decât să îl înfrunți singur și într-un mod definitoriu pe agresor pentru a rezolva situația. Însă – subliniem asta – abia în această ultimă etapă.

Supune-l. De fapt nu este atât de rău cum sună. Mai întâi va fi „supus” verbal. Iar de aici, în funcție de situație, se poate ajunge și la „supunerea” fizică a agresorului – în cazul în care ești și atacat(ă) fizic – moment în care se vor folosi tehnici de control, urmate de o negociere directă cu agresorul (pe tema „conviețuirii” ulterioare) – regulile 4 și 5.

Pentru a înțelege necesitatea acestei etape trebuie să conștientizăm faptul că singura metodă de a opri un conflict în derulare (precum hărțuirea constantă, de lungă durată, care s-a agravat) este să finalizăm cumva această „obișnuință” a agresorului cu un eveniment suficient de important, de ferm și de CLAR, care să poată pune punct definitiv hărțuirilor. Un fel de ultimatum urmat de o finalizare concretă.

Cum finalizezi verbal agresorul care te hărțuiește deja de mai mult timp, încercând mereu să te intimideze? Vom oferi mai jos un exemplu în acest sens. Îți trebuie ceva care să-l oblige să iasă din tiparul obișnuit de hărțuire și să îl oprească definitiv. Asta facem printr-o abordare (replică/întrebare), care, adresată în mod corect și la momentul potrivit, are efecte psihologice foarte puternice, cu care agresorul rezonează. Ea ar putea suna ceva în genul acesta – spusă „senin” la față, fără patos:

„Observ că zici multe prostii despre mine – momentan am văzut că doar asta ești în stare să faci…
Dar spune-mi: De ce nu vii să mă ataci? Nu ai curaj să vii să mă bați?”

Punând această întrebare de baraj este ca și cum „i-ai da Șah”, agresorul fiind pus în situația de a fi obligat să răspundă. De cele mai multe ori, astfel de scene se întâmplă când există și „spectatori” – mulți elevi-martori cască gura în astfel de situații și chiar comentează… Astfel, agresorul TREBUIE să răspundă. Dacă nu o face, va fi ca și când ar răspunde NU și practic ar recunoaște în fața tuturor că de fapt îi este chiar lui teamă de tine sau de o înfruntare directă cu tine (și deci apare drept laș în ochii celorlalți).

Concret, ce ar putea să răspundă la întrebarea dacă vrea sau nu să sară la bătaie? Sau cum ar putea el să reacționeze? Acestea ar fi variantele posibile de răspuns ale agresorului:

DA
NU
nu răspunde / ignoră ce ai zis sau face alte comentarii/glume/mișto-uri… (sau dă un răspuns complet evaziv/nedefinitoriu). Mențiune: tot în această categorie se află și cazul în care spune „da”, dar în glumă, sau spune „nu”, însă tot la mișto.

Dacă răspunde ferm cu DA, atunci recunoaște în fața tuturor că vrea să sară la bătaie și își asumă practic responsabilitatea (și deci vina și inițiativa) pentru faptul că vrea să agreseze un alt elev. În plus, spunând DA, va trebui să și acționeze, să facă ceva în acest sens. Presiunea exercitată și de prezența celorlalți copii care asistă ca spectatori, îl va împinge pe agresor să acționeze și să facă primul pas. În acel moment, odată atacat, te poți apăra folosind tehnicile de control învățate.

Dacă răspunsul agresorului este NU, atunci este clar că el este cel nesigur, ajungând practic să fie „umilit” (în sensul de a pierde confruntarea) pe propriul teren. În acel moment poți chiar sublinia asta spunând ceva de genul: „Știam eu că de fapt ți-e frică…” În plus, recunoscând în fața tuturor că îi este de fapt teamă de tine (sau de o confruntare directă cu tine), va fi nevoit să te lase ulterior în pace.

Dacă răspunsul lui este evaziv (sau lipsește cu desăvârșire), atunci TREBUIE să continui tot tu pentru a încheia treaba începută. Și îi vei putea spune, uitându-te direct în ochii agresorului:

„Dacă bătaie e ceea ce cauți, eu sunt aici. Te aștept. Nu îmi este frică de tine.
Dar dacă NU vrei să te bați, atunci cară-te de aici și nu mai îmi pierde timpul degeaba…”

În „traducere” asta reflectă și subliniază următoarele idei:

Nu îți este frică de el (și i-o spui în față, de față cu toți ceilalți elevi-martori, într-un mod calm, relaxat și privindu-l în ochi – fără patos, fără enervare, fără agresivitate – poate chiar cu zâmbetul pe buze, părându-i superior).
Îl faci ”knock-out” verbal spunându-i că dacă oricum recunoaște de fapt că îi e frică de o înfruntare fizică, atunci să te lase în pace pentru că tu nu îți pierzi timpul astfel de prostii irelevante…

Aceste cuvinte îl vor face fie să renunțe total a se mai lua de tine, fie, în al doisprezecelea ceas, să ia atitudine și totuși să te atace (încercând să dovedească tuturor că este un agresor „credibil”, „autentic”, căruia nu îi este frică).

În primul caz ai scăpat complet de problemă, în al doilea caz rezolvi problema apărându-te prin executarea de tehnici de control și negociind din nou termenii de „conviețuire” ulterioară – adică nu îi dai drumul din fixare/tehnica de control până nu promite în fața tuturor că te va lăsa în pace și că se va comporta frumos cu tine, ca un adevărat coleg. În lipsa unui accept din partea acestuia, rămâi pe poziție până la apariția unui adult (ex. un profesor).

Dacă promite și totuși nu se ține de cuvânt și revine (imediat după sau în altă ocazie) și cu alte încercări de a te ataca, faci din nou același lucru și nimic mai mult: îl controlezi și negociezi (din nou). După ce devine conștient că nu te mai poate intimida și că nu mai corespunzi tiparului de „țintă ușoară” (cum era obișnuit anterior) va renunța să te mai abordeze.

Dacă în timp ce îi aplici tehnici de control se comportă foarte agresiv sau extrem de încăpățânat (neacceptând să renunțe), poți trece și la regula nr. 5: aplicarea unei tehnici de finalizare, prin care să-l constrângi să renunțe la luptă.

Nu trebuie uitat faptul că acest „joc” al puterii are sens pentru agresor atâta timp cât el câștigă. Dacă observă că nu mai poate câștiga (sau că jocul/lupta este mult prea dificilă, implicând prea multe eforturi), atunci nu va mai dori să „joace” – și te va lăsa în pace, căutând eventual alți copii (mai slabi) pentru a-l relua.

Aceste aspecte esențiale trebuie să le cunoască orice copil: faptul că „bullying-ul” este ca un JOC DE DOMINARE, un joc de putere – și că cine este afectat – pierde. Iar agresorului îi place acest joc doar atâta timp cât câștigă. Și mai ales când poate câștiga ușor.

Câteva întrebări mai rămân încă:

1) De ce nu vei avea, în general, probleme disciplinare (conform regulamentului școlar)?
2) De ce nu vei fi considerat un agresor în urma unui astfel de incident?

În contextul de mai sus, dacă se ajunge la o altercație fizică în care agresorul sare la bătaie, iar tu te aperi folosind tehnicile de imobilizare învățate, trebuie să ai în vedere următoarele lucruri: imediat ce un profesor află despre incident, tu trebuie să povestești acestuia în detaliu tot ce s-a întâmplat, cu lux de amănunte. Ideal ar trebui chiar să fii tu primul care o face (să cauți imediat profesorul/dirigintele și să povestești totul). Iar când o faci, ține cont să enumeri toți pașii pe care i-ai parcurs până atunci. Începi prin a spune că în momentul atacului nu erau profesori în preajmă și nu aveai posibilitatea să pleci pentru a cere ajutorul unuia (pentru că atacul era deja inițiat și ai fi fost lovit, bătut – practic integritatea ta fizică era pusă în pericol iminent în acel moment). În plus, vei sublinia faptul că deși ai încercat în trecut în multiple rânduri să discuți cu agresorul (cerându-i să te lase în pace), anunțând apoi și profesorii de mai multe ori (iar părinții tăi au notificat și ei conducerea școlii, agresorul fiind înștiințat/mustrat, etc) – practic toate aceste demersuri nu au fost eficiente, iar măsurile luate de adulți (respectiv de profesori) AU AVUT EFECT ZERO – ajungându-se până la momentul prezent când situația a degenrat iar hărțuitorul de care aminteai a sărit la bătaie cu intenția de a te răni și agresa fizic, în fața tuturor, chiar în cadrul școlii!

PUNCT ESENȚIAL: Tu nu te-ai bătut, ci te-ai apărat (de o agresiune fizică iminentă). Mai exact „l-ai ținut” să nu te lovească (pentru că la asta se referă tehnicile de control și imobilizare). În plus, ai depus eforturi majore pentru a nu-l lovi pe agresor în nici un fel pe tot parcursul altercației. Concret, ai aplicat doar tehnici de control cu scopul de a neutraliza atacul și a calma spiritele. Poți menționa, de asemenea, și negocierea (discuția) avută cu agresorul prin care el a promis că nu se va mai lua de tine pe viitor (și chiar faptul că ați dat mâna la final – în cazul în care ai reușit să faci și asta).

În aceste condiții, având tot acest istoric OFICIAL (despre care profesorii/diriginetele/directorul știu deja) și sunt puși în fața unui adevăr incontestabil cum că măsurile luate de ei în toată acea perioadă nu au fost eficiente (sau suficiente) pentru a preveni repetarea agresiunilor și că practic nu te-au ajutat deloc, sunt șanse foarte mari să fii absolvit de orice vină cu privire la acel incident. (Iar în cazul în care, totuși, școala este încă de altă părere, părinții trebuie să te susțină 100%, în mod activ și necondiționat!!!) În niciun caz nu însemană că ar fi trebuit să rămâi pasiv și să încasezi bătaie – indiferent de ce regulament ar avea școala în vigoare în acel moment referitor la „gestionarea pașnică a conflictelor dintre elevi”. Teoria și realitatea sunt două lucruri total diferite și din păcate există încă destule instituții cu regulamente oficiale complet ineficiente și puerile ce nu protejează (proactiv) victimele — ele având în mod uzual doar clauze care se referă la pedepsirea agresorilor (DUPĂ ce aceștia au acționat) – ceea ce nu aduce niciun fel de beneficii victimelor!

4. Nu lovi niciodată agresorul. Aplică tehnici de control și negociază.

Există două motive principale pentru care nu trebuie să lovești agresorul:

Dacă lovești, devii și tu un agresor. Cu cât îl lovești mai grav, cu atât argumentele tale cum că te apărai scad din relevanță în fața profesorilor (și a tuturor, de altfel) și vei fi privit ca orice alt agresor/bătăuș. În plus, aplicând lovituri, nu vei putea avea control suficient asupra rănilor provocate agresorului sau a nivelului de vătămare corporală pe care îl vei obține. Astfel, există riscul ca reacția/apărarea ta să fie mult disproporționată, accidentând grav agresorul – ceea ce te va face automat pe tine vinovat de agresiune. (ex. Agresorul vrea să-ți dea o palmă, iar tu îl lovești cu genunchiul în gură și îi scoți doi dinți sau îi rupi mandibula… – asta e clar o problemă! Nu?) Peste toate acestea, loviturile nu pot avea efect de neutralizare sau calmare a situației. Ele au ca efect doar înrăutățirea situației și mărirea intensității luptei și a sentimentelor de ură, dispreț, răzbunare, etc. De aceea, loviturile nu sunt indicate într-un astfel de context.
Odată ce lupta s-a încheiat și incidentul a trecut, sentimentele agresorului și comportamentul lui față de tine vor fi influențate și de cât de „șifonat” fizic a ieșit din acea luptă. Dacă agresorul a fost rănit și pleacă de acolo cu buza spartă, un ochi umflat sau poate și mai rău, el va purta în continuare o ură/aversiune vie și permanentă față de tine, urmărind mereu următoarea oportunitate de a se răzbuna (mai ales dacă tu nu ai pățit nimic în urma acelei lupte). Dacă în schimb el nu a fost rănit (dar în mod evident dominat), iar tu i-ai vorbit politicos și ai fost respectuos față de el (în ciuda faptului că te-a atacat), iar la finalul luptei (după negociere) poate ați dat chiar și mâna, atunci va fi mult mai probabil ca el să nu te mai atace vreodată pe viitor, ba chiar poate că la un moment dat își va cere scuze pentru ce a făcut și felul în care s-a comportat (conform regulii: oferă respect pentru a fi respectat).

5. Când aplici o tehnică de finalizare, folosește forță minimă și negociază.

Tehnicile de finalizare sunt tehnici articulare cu care poți încheia o luptă (respectiv să îl constrângi pe adversar să renunțe), ajungând într-un punct în care agresorul nu doar că este controlat în totalitate, ci el trebuie urgent să decidă între a suporta durerea fizică determinată de tehnica articulară aplicată sau a renunța la luptă – respectiv a recunoaște faptul că a fost înfrânt.

Această regulă completează ceea ce s-a detaliat în explicațiile regulii nr. 4 – și anume că scopul principal al tehnicilor este CONTROLUL agresorului și supunerea acestuia pentru ca el să nu îți poată face rău și încheierea rapidă a luptei (prin acceptul acestuia în privința cerinței tale de a nu te mai agresa sau constrângerea acestuia de a accepta asta). Astfel, chiar și când aplici o tehnică așa-numită „de finalizare”, trebuie să te asiguri că nu depășești acest obiectiv – de a controla agresorul pentru a-l constrânge să încheie lupta – și de aceea este obligatoriu să aplici doar forța MINIMĂ necesară menținerii acelui control articular, conform tehnicii alese (pentru că de fapt nu vrei să îl rănești pe agresor). Dacă abuzezi sau încalci această regulă, agresorul ar putea fi accidentat, uneori GRAV – poate mai rău decât dacă l-ai fi lovit. Astfel, apărarea ta ar fi mult disproporționată față de atacul întâmpinat. De aceea nu încălca niciodată regula 5!!!

Tehnica de finalizare îți va asigura nu doar câștigarea luptei, ci și dominarea absolută a negocierii finale ce îți aduce rezultatul dorit – respectiv promisiunea agresorului (în fața tuturor) că te va lăsa în pace pe viitor. Cu toate acestea, tehnicile de finalizare – care pe cât de eficiente, tot atât de periculoase sunt – se aplică numai ca ultimă soluție, în ultimă instanță, doar atunci când tehnicile de control simple nu aduc rezultatul dorit. Și întotdeauna se vor aplica cu forța minimă necesară!

Aplicând o „tehnică de finalizare”, îi arăți agresorului nu doar că îl poți controla (și domina) oricând, ci și că ai avea capacitatea reală de a-l răni, dacă acesta ignoră semnalele transmise de tine (sau ignoră negocierea și promisiunea făcută la finalul luptei). Acest gând îl va descuraja să mai încerce ulterior să te atace.

Detalii și clarificări suplimentare pe tema tehnicilor de control sau a tehnicilor de finalizare se oferă în cadrul cursului de Jujutsu la care copiii sunt încurajați să participe.

MARTORII / SPECTATORII

Cei mai mulți dintre elevi nu sunt nici agresori și nici victime. Ei sunt spectatori.

Un rol extrem important în prevenirea fenomenului bullying îl poate avea însă chiar spectatorul. În funcție de modul în care reacționează, el poate contribui la problemă sau la soluție. Unii spectatori instigă agresorul să abuzeze victima (fie încurajându-l verbal, fie filmând scena) – moment în care aceștia, evident, agravează problema, devenind ei înșiși co-agresori și părtași la abuz. Majoritatea spectatorilor însă acceptă în mod pasiv agresiunea, privind și nefăcând nimic. Chiar și aceștia încurajează agresorul să continue, poate fără să conștientizeze asta, prin simpla lor prezenţă acolo, prin lipsa luării de atitudine şi prin acceptarea tacită a situației. Din acest motiv, educația copiilor pe subiectul agresiunilor și hărțuirilor este crucială!

Lipsa atitudinii poate avea mai multe cauze:

teama de a nu fi asociați cu victima, iar în acest mod statutul lor ”neutru” să se piardă sau devină ei înșiși victime
teama de a raporta incidentele pentru că nu vor să fie numiți trădători, informatori, turnători
vinovăția și neputința pentru că nu au luat atitudine față de agresor nici în alte ocazii, că nu și-au apărat prietenii sau colegii
nesiguranța și lipsa încrederii, simțindu-se incapabili de a acționa
presiunea de grup de a participa în mod pasiv la fenomenul bullying (ca spectator care acceptă tacit problema)

Spectatorii (sau martorii) acestor situații au un rol extrem de important, putând manifesta o influență semnificativă, putând avea un rol vital în oprirea agresiunii. Ei trebuie să învețe și să accepte responsabilitatea de a interveni (sau în caz că situația îi depășește, să apeleze rapid la ajutorul unui adult/profesor). De altfel, exact pe acest sistem de reacție poate fi construită și una dintre cele mai eficiente strategii de combatele și ținere sub control a bullying-ului în școli. Mulți susțin că ar fi chiar singura metodă viabilă pentru a opri fenomenul bullying. Mai exact: ridicarea „intervenției” la nivel de normă socială. Concret, dacă o bună parte din spectatori ar interveni prompt de fiecare dată când ar avea loc o agresiune de tip bullying, acestea ar ajunge în timp să fie eradicate total.

Problema care există însă în general (și motivul pentru care astfel de idei sau programe au eșuat în marea lor majoritate) este simplă: atâta timp cât riscul la care se supune un copil în cazul în care ar interveni depășește beneficiul primit în urma intervenției, nu va exista niciodată o intervenție.

Întrebând teoretic copiii ce ar trebui să facă atunci când observă că are loc o agresiune de tip bullying – toți vor spune că ar trebui să intervină și să ajute victima pentru că acea agresiune e un lucru rău. Este logic. Dar când sunt întrebați – păi și atunci de ce nu intervii când vezi așa ceva? Răspunsul este mereu același – cu mici variațiuni pe aceeași temă:

pentru că îmi este teamă să nu fiu și eu agresat/bătut
pentru că îmi este teamă să nu intru și eu în vizorul agresorului/să nu fiu eu următorul pe listă (următoarea victimă)
pentru că îmi este teamă să nu se facă mișto de mine /să fiu bruscat /jignit /umilit, etc.

Concret: pentru că riscurile sunt prea mari (iar beneficiile inexistente sau irelevante, comparativ cu acele riscuri). Așa că în loc să intervină și să riște să fie și el vizat de acele atacuri, mai bine nu face absolut nimic, acceptând tacit agresiunea, dar rămânând în siguranță (cel puțin temporar). Asta se întâmplă în toate școlile, indiferent că sunt private sau de stat, indiferent de oraș, de zonă sau cartier: copii care încearcă să urce pe scara ierarhică socială abuzând prin forță de alții cu mai puțină putere, în timp ce martorii (spectatorii) privesc resemnați sau nepăsători agresiunile, fără a avea pârghiile necesare pentru a putea interveni eficient sau a putea opri aceste nereguli și nedreptăți…

Securizarea școlilor: PROGRAMUL BIIA

Vom prezenta mai jos un exemplu referitor la cum ar putea arăta un program anti-bullying EFICIENT în cadrul unei școli și felul în care ar trebui implementat.

DENUMIRE

Recomandăm ca programul să aibă o denumire „cool” (pentru a fi îndrăgit și de elevi). Denumirea aleasă de noi este: Programul BIIA (Brigada de Intervenție Împotriva Agresiunilor)

Sloganul aferent programului este: ”MAI PUTERNICI ÎMPREUNĂ!”

STRUCTURĂ ORGANIZATORICĂ

La implementarea acestui program sunt necesare următoarele elemente:

Recunoașterea oficială a programului la nivel de unitate de învățământ – acceptul și sprijinul directorului/consiliului profesoral;
Un director de program: acesta poate fi orice profesor din cadrul instituției de învățământ (sau psiholog al școlii) care acceptă să preia responsabilitatea coordonării acestui sistem de intervenție, precum și acordarea beneficiilor pentru elevii participanți;
Opțional:
- Trei profesori pe post reprezentanți ai ciclurilor școlare (1x pentru clasele 0-4, 1x pentru clasele 5-8 și 1x pentru clasele 9-12) cu funcția de director adjunct sau coordonator zonal.
- tot opțional, în cazul în care programul este primit cu entuziasm de profesori: câte un profesor reprezentant pentru fiecare clasă în parte.

PRINCIPIU DE FUNCȚIONARE A PROGRAMULUI

În baza unui regulament clar, simplu, dar bine pus la punct și comunicat tuturor elevilor în mod regulat în cadrul unor evenimente de conștientizare a fenomenului bullying, elevii vor fi încurajați să intervină în cazurile în care devin martorii unor agresiuni de tip bullying, în vederea aplanării acestor situații.

În acest scop se va organiza mai întâi, în cadrul unei săli de festivități, o întâlnire generală cu toți copiii din școală, pentru o prezentare a programului și a organizatorilor săi: de ex. Școala X, prin reprezentantul (și coordonatorul) dl. profesor Y, cu sprijinul organizației Z (ex. Academia Aiki Seishin Ryu), pentru că sprijinul unei organizații de profil, specializată pe cursuri de autoapărare non-violentă și programe anti-bullying, este esențială.

Pe parcursul prezentării, copiii trebuie să simtă o conexiune cu organizatorii, să îi considere prieteni și să fie implicați emoțional în cadrul programului (respectiv să fie stimulați să se identifice și să-și însușească noua scară de valori și să își dorească aplicarea programului și participarea activă la acesta).

Implicarea celorlalți profesori este și ea foarte importantă – chiar vitală. Profesorii din școală trebuie să înțeleagă și să preia principiile care stau la baza acestui program și să discute uneori și ei în clasă cu elevii despre fenomenul bullying și ce ar fi de făcut pentru combaterea lui. „Intervenția” martorilor și spectatorilor trebuie ridicată la nivel de normă socială, să devină comportamentul „normal” pentru elevi. Așa cum menționam anterior, dacă o bună parte din spectatori ar interveni prompt de fiecare dată când are loc o agresiune de tip bullying, acestea ar ajunge în timp să fie eradicate total.

Mare atenție însă – profesorii trebuie să susțină activ această inițiativă, să o adopte și să creadă în ea. Școala ar trebui să se asigure (prin întâlniri/ședințe regulate) că toți profesorii au înțeles programul, pentru ca aceștia să îl poată primi pozitiv, să îl adopte și să îl promoveze în rândul elevilor. Dacă vor exista profesori care să nu considere programul ca pe ceva bun și să ajungă să discute asta și cu elevii lor, programul poate avea mult de suferit, fiind practic sabotat din interior – ceea ce s-ar răsfrânge ulterior asupra rezultatelor și eficienței cu care acesta e implementat la nivel de școală sau campus.

DISCUȚII CU ELEVII:

Întrebare pentru copii: dacă nu ar exista pompieri și o casă a luat foc pe strada ta – ai ajuta la stingerea acelui foc? Da sau nu? Răspunsul lor este DA. Și întrebi: De ce? Că doar nu e problema ta, nu? E casa altcuiva… Într-un final ajung cu toții la concluzia că, pe lângă faptul că „așa e corect/bine/etic”, acel foc va putea ajunge, la un moment dat, și la ei, la casa lor.

Astfel, dacă o agresiune are loc în școală – aceasta este ca un foc în pădure, care începe mic și neînsemnat, dar care apoi poate acapara întreaga „pădure” (școală). Și de aceea stingi focul când este încă mic, nu pentru că te-ar afecta personal în acel moment, ci pentru că într-o bună zi ar putea deveni și problema ta. Și este cu atât mai ușor să oprești o agresiune când nu ești direct implicat sau vizat, decât atunci când ești chiar tu „în tranșee”, atacat…

Alt scenariu care se mai întâmplă uneori, este ca un foc dintr-o pădure să fie atât de puternic, încât pompierii veniți inițial să îl stingă nu fac față. Și ce vor face atunci? Aduc și alți pompieri pentru a-i ajuta – cu alte autospeciale, chiar și cu avioane – și împreună reușesc să îl stingă. Astfel, atunci când un copil ia atitudine și îl înfruntă pe agresor, dar nu face față de unul singur – cine îl va ajuta să ”stingă focul”? Știți deja cine – exact, VOI, elevii. Împreună veți fi mult mai puternici decât agresorul.

Dacă aștepți ca alt copil să facă primul pas și să intervină, iar ceilalți gândesc la fel, atunci nimeni nu va mai interveni. Fenomenul se numește „disiparea responsabilității”.

Nu există să fii „neutru”. Fie ajuți victima, fie ajuți agresorul. Iar când nu faci nimic, ajuți practic agresorul, oferindu-i șansa să ducă la bun sfârșit agresiunea și să scape fără consecințe. Nefăcând nimic, dar privind agresiunea (sau mai rău – râzând sau chiar filmând cu telefonul mobil), încurajezi activ agresorul – care va fi încântat de susținere, considerând că face ceva grozav și că este „cool”.

ORGANIZAREA PROGRAMULUI:

Imediat după prima reuniune generală în cadrul școlii, în care se va discuta despre fenomenul bullying, se prezintă și soluția concretă – programul BIIA (Brigada de Intervenție Împotriva Agresiunilor) în care copiii se pot înscrie, voluntar, pe loc. Prin înscriere ei declară că sunt de acord cu faptul că agresiunile de tip bullying nu ar trebui să existe în școală și acceptă responsabilitatea de a interveni în cazul observării unor astfel de agresiuni (depun un fel de „jurământ” – cam ca la „cercetași”).

Chiar dacă nu este juridic valabil (firește), nu are nicio importanță asta. Totul e să se facă public și să își asume aceste principii, atât verbal, cât și în scris, în fața celorlalți colegi (nu neapărat sus pe scena din cadrul reuniunii, pentru că vor fi copii care vor fi timizi și vor ezita să urce acolo, dar într-un loc marcat oficial ca „birou de înscrieri”, în sala respectivă de festivități).

Odată cu înscrierea în Brigadă, fiecare copil primește o brățară (sau banderolă) albă ca semn onorific de apartenență la BIIA, pe care vor trebui să o poarte în permanență la școală. Toți copiii care aderă la BIIA vor avea acest semn distinctiv asupra lor. În acest fel, atunci când o agresiune are loc, iar împrejur sunt deja patru brățări (sau banderole) din Brigada de Intervenție totul se schimbă, iar membrii BIIA vor prinde mai mult curaj să intervină.

Agresorii știu că acei copii au depus jurământul de a interveni și că o vor face, iar copiii, știind și văzând că sunt mai mulți, au acum curajul să intervină, ba se simt chiar importanți (privind semnul distinctiv – respectiv brățara/banderola – ca pe un fel de „insignă” oficială a brigăzii de intervenție), ca niște mici super-eroi salvatori, care au responsabilitatea și obligația morală să salveze victima. În acest fel, brățara devine un simbol al alegerii făcute, un reper al valorilor agreate și crezul acestor copii. Devin pe jumătate activiști și pe jumătate „jandarmi” ai școlii.

Esențială este însă responsabilizarea acestor elevi pentru a interveni, pentru a rezolva SINGURI propriile probleme cu care se confruntă – ceea ce le va crește automat și stima de sine!

Exemplu de brățări folosite în America, inscripționate cu sloganul „Keep it R.E.A.L.”:

R = Respect everyone
E = Educate the bullies
A = Assist the victims
L = Lead the way

Un slogan similar poate fi căutat și în limba română,firește.

În plus, în urma fiecărei intervenții (individuale sau de grup) la care a participat, copilul va completa o fișă-raport a intervenției (document tip aflat în fiecare clasă), cu toate detaliile agresiunii:

cine a fost victima?
cine a fost agresorul (sau agresorii)?
când s-a întâmplat? (ziua/data, ora)
ce s-a întâmplat (cum s-a desfășurat agresiunea)? – scurtă descriere
ce ai făcut tu (cum s-a desfășurat intervenția)? – scurtă descriere

Această fișă-raport se trimite la biroul central (biroul profesorului coordonator / directorului de program). Toate rapoartele sunt centralizate și lunar, odată cu organizarea întâlnirii oficiale lunare a Brigăzii de Intervenție, fiecare raport se discută în cadrul grupului, se comentează și apoi se laudă copiii care au intervenit, în fiecare caz în parte. Orice sistem suplimentar de beneficii pe care școala l-ar putea implementa pentru copiii care au intervenit este binevenit și va mări și mai mult eficiența programului!!!

MENȚIUNE: fișele-raport pot fi și digitale/online, nu neapărat pe hârtie.

ELEMENT ESENȚIAL: pentru fiecare intervenție, copiii primesc câte o tresă pe brățara/banderola lor (plus alte beneficii, în funcție de susținerea și inventivitatea școlii). Astfel, cei care intervin, primesc în baza unei grile sau a unui sistem de beneficii bine pus la punct, recunoaștere oficială, nu doar ca membru/reprezentant al programului, ci și a unui anumit grad în cadrul BIIA (similar cu practicanții de arte marțiale). Alternativ, se poate face o paralelă și cu gradele militare, firește.

La fiecare 5 intervenții înregistrate/confirmate, copilul primește brățara cu următoarea culoare, respectiv următorul grad în cadrul brigăzii. De exemplu, conform sistemului de gradații din BJJ, după brățara de culoare albă, urmează cea albastră, apoi cea mov, cea maro și în final cea neagră. La fel cum în artele marțiale există sistemul centurilor colorate ce indică progresul fiecărui practicant în parte, similar și brățara BIIA va indica progresul făcut de copil în cadrul brigăzii, conform numărului total de intervenții (și deci a experienței acumulate și implicării acestuia în program).

În cadrul întâlnirilor lunare de grup ale BIIA, discutând despre fiecare caz/intervenție în parte, copiii învață și unii de la alții cum să intervină mai eficient, de ce greșeli să se ferească, primesc sfaturi și sunt îndrumați atât de directorul de program, cât și de copiii cei mai mari în grad (care vor fi încurajați să preia și acest rol de „mentori” – nu doar ca responsabilitate, ci ca pe o „onoare” a celor experimentați), pentru ca intervențiile ulterioare să fie mai sigure, mai eficiente și per total să aibă și mai mult succes.

Ceea ce se creează, este o infrastructură socială care oferă copiilor recunoaștere în baza unor noi principii și a unui nou set de valori – pentru comportamente BUNE, civice, corecte, morale și valoroase – care depășesc eventualele riscuri la care se expun intervenind pentru stoparea agresiunilor.

Aceasta e singura metodă prin care un astfel de program poate funcționa. Dacă sistemul de beneficii, recompensare și motivare – deci „stimulentul” primit pentru o intervenție promptă nu este mai mare decât riscul acelei intervenții, atunci întregul program va eșua, iar copiii nu o vor face.

Metodele de recunoaștere socială se vor diferenția de clasicele note și/sau diplome primite în mod normal la școală (în sistemul de învățământ tradițional). Iar acest lucru este bine, fiind vorba aici de un sistem perceput ca fiind mai „cool” și mai „exotic” decât școala tradițională – tocmai pentru că își are originea în artele marțiale!

În plus, realitatea a arătat că odată ce acest program este implementat în cadrul unei școli, este doar o chestiune de timp până ce și agresorii încep să se înroleze și în cadrul grupului BIIA – unde pot primi respectul, laudele, recunoașterea și recompensele (în special emoționale și sociale) la care aspiră – mai exact tot ceea ce își doreau, de fapt, încă din momentul în care au început comportamentul agresiv de tip bully. Diferența va fi doar că acum le vor primi pe toate făcând lucruri BUNE, având comportamente pozitive și responsabile. În plus, vor primi nu doar respectul colegilor/elevilor, ci și laudele tuturor profesorilor (ceea ce prin agresiunile de tip bully nu le puteau primi niciodată).

Exemple de sisteme de gradație posibile:

Modelul gradelor BJJ – cu mai puține culori (dar mai multe trese):
- Albă – simplă și apoi cu 1 până la 4 trese
- Albastră – simplă și apoi cu 1 până la 4 trese
- Mov – simplă și apoi cu 1 până la 4 trese
- Maro – simplă și apoi cu 1 până la 4 trese
- Neagră – simplă și apoi cu 1 până la 9 trese
Modelul gradelor din Judo (model tradițional – cu mai multe culori):
- Albă – simplă (și apoi, opțional cu tresă)
- Galbenă – simplă (și apoi, opțional cu tresă)
- Portocalie – simplă (și apoi, opțional cu tresă)
- Verde – simplă (și apoi, opțional cu tresă)
- Albastră – simplă (și apoi, opțional cu tresă)
- Maro – simplă (și apoi, opțional cu tresă)
- Neagră – simplă și apoi cu 1 până la 9 trese

Un astfel de sistem de recunoaștere în cadrul grupului de copii este profund și perceput ca pe un beneficiu extrem de satisfăcător, fiind similar cu cel al obținerii unei noi centuri în cadrului unui club de arte marțiale. Copiii vor purta cu mândrie brățara (sau banderola) colorată, fiind practic un nou simbol al reputației și statusului lor social din cadrul acelui grup – noul mod de a fi COOL.

LOGISTICĂ

Pentru implementarea cu succes a programului este necesar și un buget minim (sau sponsorizări) pentru achiziționarea de brățări/banderole personalizate, pentru a fi folosite și oferite elevilor participanți în mod gratuit! Aspectul acesta este crucial – elevii trebuie să poată participa în acest program fără obligații financiare! În plus, se recomandă și realizarea unor materiale informative de calitate, care să fie distribuite, tot gratuit, în rândul elevilor școlii.

Recomandăm școlilor care sunt interesate de implementarea unui astfel de program, să găsească sponsorizări sau fonduri pentru finanțarea proiectului și să îl implementeze prin intermediul (sau cu o strânsă colaborare) a unei organizații cu experiență în acest domeniu. Academia Aiki Seishin Ryu dezvoltă astfel de programe și poate pune la dispoziția școlilor și unele materiale informative (ex. broșuri și flyere), în format electronic, create pentru fiecare grup țintă în parte: copii (elevi), părinți, profesori. Academia ASR poate, de asemenea, să dezvolte/creeze, împreună cu reprezentanți ai școlii (atât profesori, cât și elevi – foarte important să fie și aceștia din urmă implicați), și alte materiale personalizate și adaptate strict pentru o anumită instituție de învățământ, în funcție de necesități. Suntem deschiși colaborărilor, școlile interesate fiind încurajate să ne contacteze.

Către cursul de Jujutsu pentru copii (ce include programul anti-bullying) – click AICI.