… bine, un an şi 3 luni.
Dar am zis să fiu sinceră cu mine. Asta pentru că în septembrie se făcea un an de când am păşit prima dată pe un tatami. Acum două zile, în schimb, s-a împlinit un an de când practic un stil anume: Jujutsu Brazilian – BJJ, pe scurt.
Nu o să stau acum să vă spun ce-i ăla BJJ, pentru că sunt sigură că aveţi Wikipedia. Nu ăsta e scopul textului de faţă.
Mi-am promis, însă, ca o să scriu ceva mai detaliat despre experienţa mea de până acum. Şi, pe măsură ce-am scris ultima frază am şi realizat cu bucurie şi faptul că sper că „experienţa mea de până acum” să devină „experienţa mea de acum încolo”, pentru cât mai multă vreme!
Şi, chiar dacă ultimul paragraf a fost foarte poetic, voi încerca să mă menţin pe cât se poate de realistă. BJJ-ul nu e tocmai un lucru despre care să scrii doar cu inimioare şi bezele, nu-i aşa?
Vă rog să aveţi în vedere faptul că asta este doar povestea mea: persoană care până la 26 de ani a văzut doar meciuri de MMA. La televizor, cam o dată pe an. Orice aţi vrea voi să faceţi pentru voi sau copiii voştri va fi diferit.
Cum a început totul
Acum aproximativ un an şi jumătate, când mă duceam la sala de fitness din cartier, habar n-aveam că o să se închidă sau ce urmează să devină ea. Până într-o bună zi când, în loc să nimeresc în locul bine cunoscut, am dat de „băieţii noi”. Adică de Academia Aiki Seishin Ryu.
Şi mai mare mi-a fost mirarea, atunci când m-am văzut înscrisă la un curs de autoapărare pentru fete. Nu am o comparaţie foarte bună pentru cunoştinţele mele despre subiect de la vremea respectivă, dar să spunem că nivelul meu era… cam cât al unui cartof degerat. Ba chiar un cartof degerat poate provoca un cucui, dacă e aruncat cum trebuie. Deci şi mai jos de atât!
Și-am început! De două ori pe săptămână, eu şi alte fete ne duceam acolo ca să învăţăm cum scăpăm de “omul rău”, în mod eficient. Era interesant, era relaxant, era util… A început să îmi placă! A început să îmi placă atât de mult încât spre finalul cursului m-am trezit întrebându-mă: “Ok, şi eu ce mă fac acum?”.
Noroc că soluţia a venit repede – orele de BJJ.
Cum a început BJJ-ul
Când m-am dus la prima oră din noul modul, habar n-aveam eu câte urmează să se schimbe, în timp ce eu voi rămâne la fel. De la vestimentaţie, la program şi, evident, până la conduită, lucrurile au devenit mai laborioase. Tot ceea ce învăţasem înainte la cursul pentru fete era încă valabil, DAR aici adversarul nu mai era un doar un agresor fără tehnică. Era un coleg care ştia cât tine sau mai bine de atât. La vremea respectivă, eu eram “cea mai mică de acolo”. Privind în urmă, chiar mă mir cum de nu m-am simţit mai copleşită decât eram de fapt.
La partea cu adversarul o să revin mai târziu, pentru că acum aş vrea să dezvolt puţin schimbările pe care le-am “digerat” eu cel mai greu, de la cele mai evidente, până la cele mai ascunse, după cum urmează:
S-a schimbat vestimentaţia
Acum un an, pe vremea asta, eu încă mai cumpăram gi-uri/kimono-uri/chestiile alea albe pe care le îmbracă practicanţii de arte marţiale. Şi îmi închipuiam că sunt cele mai comode haine evăr.
Apoi, am ajuns la magazin ca să probez unul, iar primul meu gând a fost că mi se face o farsă. A fost ca un fel de duş rece. Cu cărămizi. Şi-asta pentru că bluzele de BJJ sunt foarte grele şi ţepene. Cel puţin, faţă de bluzele normale, sport.
După primele 8-10 antrenamente m-am obişnuit cu ele și cu utilitatea lor. Acum, cu 3 gi-uri şi o maşină de spălat stricată mai târziu (Upsi!), mi s-ar părea ciudat fără. În apărarea mea, maşina are vreo 15 ani!
S-a schimbat programul
Am trecut de la două cursuri pe săptămână, la trei. Şi nu doar atât, s-a schimbat şi orarul cursurilor.
Iar aici, pentru orice persoană intervine problema timpului liber: am cinci seri din săptămâna de lucru, din care trei le voi petrece la sală. Asta mă lasă cu 2 seri în care îmi pot alege programul. Pot face faţă?
Abia acum, când scriu, îmi dau seama că, în ultimul an, am adaptat/schimbat foarte mult din programul meu. Pe termen lung, nu s-a simţit. Sau poate m-am obişnuit eu şi nu îmi dau seama. Cred, sincer, că e a doua.
S-a schimbat colectivul
Am trecut de la grupul de fete, la un colectiv mixt. M-am simţit cumva ca un copil de generală care trece la liceu. Oameni noi, interacţiuni noi.
M-am acomodat însă, şi am descoperit partea bună: în grupul nou se lucra puţin mai dur. Nu în sensul că ne rupeam oasele la fiecare antrenament, departe de noi. Dar fetele aveau uneori prea multă grijă cu mine. Iar, în ceea ce mă privește, fac parte din categoria “Dă-i, dă-i, că n-a trosnit încă!”.
Totuşi, nu intensitatea a fost ceea ce m-a mirat pe mine, ci diversitatea. Am trecut de la lucrul cu o parteneră constantă, la lucrul cu cine apucam. Iar oamenii sunt FOARTE diferiţi.
Şi, de vreme ce n-ai timp să-i ceri fiecăruia CV-ul, trebuie să vă adaptaţi amândoi, măcar pentru timpul pe care îl petreceţi lucrând împreună. E foarte dificil la început.
Last but not least: M-am schimbat eu
Da, da, ştiu! Mai devreme am zis că nu m-am schimbat. N-am minţit. Nu mint nici atunci când zic că m-am schimbat. Ce să zic, am băut ceai de paradox înainte să mă apuc de scris!
De ce zic că NU m-am schimbat: Dacă m-aş privi din exteriorul meu şi aş face abstracţie de faptul că, în ultimul an şi ceva, eu am făcut arte marţiale, nu aş observa nicio diferenţă notabilă, doar că acum nu mai am unghiile lungi.
De ce zic că m-am schimbat: Când mă privesc „de la interior”, îmi dau seama că sunt mai relaxată. Nu în general, ci doar în ceea ce e strict legat de persoana mea. În ceea ce priveşte munca sau grijile mele faţă de cei la care ţin cel mai mult, zău că am rămas aceeaşi paranoică incurabilă!
Ce concluzii am tras
Oho, cred că aş sta până mâine să scriu la ele! Dar mă rezum la lista scurtă.
- E foarte frustrant când nu poţi să te minţi. Artele marţiale scot la iveală limitele fiecăruia. Atunci când nu le accepţi, e naşpa. Nu spune nimeni că nu le poţi depăşi, din contră, e indicat şi satisfăcător. Dar fiecare persoană are propriul ritm natural, peste care se trece greu. Și ritmul respectiv suferă modificări, în funcție de stările de sănătate, emoționale etc. E ok!
- E normal să-ţi faci prieteni, e ok să ai oameni preferaţi, dar nu e bine să interacţionezi numai cu ei. Când lucrezi constant cu cineva, te obişnuieşti cu persoana. Şi ea cu tine. Iar blocajul intervine atunci când fiecare dintre voi ştie prea bine ce poate celălalt.
- Aşa cum e normal să legi prietenii, poţi foarte bine să dezvolţi antipatii. E cel puţin de aşteptat să nu fii pe aceeaşi lungime de undă cu toţi. Şi e foarte probabil ca, la un moment dat, cineva să spună sau să facă un lucru care să-ţi aprindă fitilul. Cu asta vine şi una dintre cele mai mari provocări: să lucrezi cu respectivul de parcă nu ai avea nimic cu el.
- Combinația ciudată dintre cele două de mai sus! E interesant atunci când nuuu… prea-l înghiți tu pe careva, dar lucrezi excelent cu el! Sau invers: îți place enorm o persoană, dar dintr-un motiv sau altul, te inhibă groaznic atunci când sunteți parteneri de lucru!
- Spaţiul personal este o chestie care se lasă la intrarea în sală. BJJ-ul și spațiul personal ar trebui să se regăsească în dicționarul de antonime. E cam greu să-l laşi pe altul să te facă pretzel pe tatami, dacă în viaţa de zi cu zi tu nu te înţelegi prea bine cu contactul fizic.
- Cel mai greu nu e să ai grijă de tine, ci de partenerul de lucru. Când păţeşti ceva pentru că nu ai fost atent, e dureros, dar uşor de acceptat. Când îl accidentezi pe altul, nu numai că te simţi foarte prost, dar eşti responsabil pentru orele în care persoana respectivă va practica la o capacitate redusă sau deloc.
- Lucrurile par uşoare. Par. Până îţi dai seama că îţi e frică să te laşi aruncat de cineva sau că nu vrei să faci o anumită tehnică pentru că nu îţi poţi controla suficient de bine corpul, astfel încât să nu te accidentezi. Pe tine sau pe partener.
- În majoritatea copleşitoare a cazurilor, forţa nu se pupă cu eficienţa. Asta nu înseamnă să stai ca o spaghetă fiartă mereu. Fluiditatea e bună! Dar în momentul în care pui toată forţa pe care o ai, se duce rapid şi energia. Eu încă mă chinui cu asta. Nu ştiu exact când o să mă controlez cum trebuie.
- Și ultima. Progresul e… cam ca funcția sinus, așa… Adică fix atunci când ești cel mai tare, dai de o tehnică pe care nici că poți să o pricepi. Și acolo îți rămâne moralul! Nu-i nimic! Și-ăla e tot ca funcția sinus! Ciocolata ajută, ce-i drept!
Eu… mi-am mâncat toată ciocolata din cadourile de Crăciun, dar și începutul de an a fost ok! Deocamdată, sunt în partea de sus a graficului.
Sunt foarte curioasă cum va fi BJJ-2019! Pentru BJJ-2018, tocmai am terminat rezumatul. Oricum, am un gi de pus la spălat! Puneți un gând bun pentru mașina mea!
Acestea fiind zise, nu o să vă salut în niciun mod special, dar vă mulțumesc pentru răbdare!
Articolul original poate fi accesat pe Blog-ul Cristinei Bobe, aici:
https://crsbdotblog.wordpress.com/2019/01/10/un-an-de-arte-martiale/